Joi, 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Dănilă împotriva României, constatând încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor individuale.
În fapt, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Printr-o hotărâre din data de 19 februarie 1997, reclamantul a fost achitat de instanţa de fond, cu motivarea că faptele imputate nu au fost probate. Instanţa a reţinut că declaraţiile unui dintre martorii acuzării, concubinul persoanei care a formulat plângerea penală împotriva reclamantului, erau contradictorii. În plus, ele se contraziceau cu cele ale altor martori şi cu alte probe administrate în cauză.
Apelul Parchetului a fost respins ca nefondat. Curtea de Apel a reţinut, ca şi instanţa de fond, contradicţia dintre declaraţiile martorului acuzării şi mai ales contradicţia dintre acestea şi declaraţiile altor martori. Parchetul a formulat recurs.
La termenul de judecată reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt. Nici persoana care a formulat plângerea penală, nici martorii şi nici reclamantul nu au fost audiaţi.
Printr-o hotărâre din data de 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare şi interzicerea drepturilor civile pentru o perioadă de doi ani.
Reclamantul s-a plâns Curţii că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care l-a condamnat fără a-l fi audiat şi fără a fi audiat persoana care l-a denunţat.
Curtea a reţinut că aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie le-a examinat în vederea soluţionării cauzei au avut un caracter predominant factual. Trebuia stabilit dacă reclamantul a atins o sumă de bani şi dacă a primit mai multe bunuri din partea denunţătoarei.
Curtea a constatat că, spre deosebire de cauza Constantinescu împotriva României, prezenta cauză nu implică aplicabilitatea art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care nu este supusă căii de atac a apelului instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care a format obiectul unui apel, ea trebuia să procedeze totuşi la propria apreciere a faptelor pentru a stabili dacă acestea sunt suficiente pentru a permite condamnarea reclamantului. Curtea a mai arătat că deşi reclamantul nu a solicitat expres să fie audiat de instanţa supremă, aceasta trebuia să ia măsuri pozitive în acest scop. Prin urmare, condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat, mai ales având în vedere achitarea sa de instanţele inferioare, este contrară exigenţelor unui proces echitabil.
Cu privire la absenţa audierii denunţătoarei, considerată principalul martor al acuzării, care, potrivit afirmaţiilor concubinului său, plecase în Germania anterior trimiterii în judecată a reclamantului, Curtea a arătat că declaraţiile date de aceasta în faza de urmărire penală au contribuit într-o măsură determinantă la condamnarea reclamantului. Or, numai instanţa de fond a dispus citarea cu mandat de aducere a acesteia, pentru a fi audiată în calitate de martor, celelalte două instanţe limitându-se la a o cita în calitate de denunţător. Nu reiese din actele dosarului dacă autorităţile naţionale au încercat să afle noua adresă, din Germania, a denunţătoarei, sau să verifice dacă aceasta a părăsit, cu adevărat, România.
Presupunând totuşi că ar fi fost imposibilă asigurarea prezenţei denunţătoarei în faţa instanţelor şi că autorităţile naţionale au depus diligenţele necesare pentru aducerea acesteia în faţa instanţei, Curtea remarcă faptul că instanţa supremă a fost prima care l-a condamnat pe reclamant, după achitarea acestuia de instanţele inferioare, fără să facă o apreciere directă a declaraţiilor reclamantului şi a martorilor. Astfel, Curtea Supremă s-a pronunţat pe baza actelor aflate la dosarul primei instanţe, acelaşi dosar în baza căruia reclamantul fusese achitat în primă instanţă şi în apel.
În aceste condiţii, potrivit Curţii, instanţa supremă trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor şi să-i audieze din nou pe reclamant şi pe unii martori, având în vedere, în special, chestiunile pe care le avea de tranşat şi importanţa acestora pentru reclamant. Ea trebuia s-o citeze pe denunţătoare şi, dacă era necesar, să solicite audierea acesteia prin comisie rogatorie.
În consecinţă, Curtea a apreciat că, prin condamnarea reclamantului în absenţa audierii denunţătoarei, a fost încălcat art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie.
Guvernul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.
sursa: mae.ro