Prezenta elementului de extraneitate obliga instanta sa rezolve doua probleme majore de drept international privat: mai intai, problema conflictului de legi, prin a identifica si cunoaste care dintre cele doua legi, romana sau straina, guverneaza raportul juridic dedus judecatii; apoi problema de ordin procesual a conflictului de jurisdictii, prin a determina instanta competenta sa solutioneze litigiul si, dupa caz, procedura aplicabila.
Rezolvand conflictul de legi in sensul aplicarii legii straine, instanta este datoare sa stabileasca si continutul legii straine, tinand seama de prevederile art. 7 si 8 din Legea nr. 105/1992.
Prin sentinta civila nr. 165 din 16 mai 2000, Tribunalul Arad a admis actiunea formulata la data de 23 noiembrie 1999 si a obligat pe parat sa restituie reclamantului suma imprumutata de 36.000 DM sau echivalentul acesteia in lei, calculat la data platii.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut ca intre parti s-a incheiat un contract de imprumut in luna ianuarie 1998 in Austria, care a fost consemnat in Registrul notarului public din Viena si care a avut scadenta la sfarsitul lunii februarie 1998. De asemenea, tribunalul a stabilit ca litigiul este guvernat de legea romana.
Curtea de Apel Timisoara, prin decizia civila nr. 129 din 8 noiembrie 2000, a admis apelul paratului si, desfiintand sentinta apelata, a trimis cauza spre rejudecare primei instante, cu motivarea ca, desi aceasta este competenta material si teritorial, litigiul, fiind de drept international privat, urmeaza dispozitiile art. 77 alin. 1 si 2 din Legea nr. 105/1992, in sensul ca legea aplicabila contractului este legea austriaca.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs ambele parti.
Reclamanta a invocat motivul de casare prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, aratand ca, intrucat partile sunt cetateni romani si au domiciliul in Romania, contractul de imprumut este guvernat de legea romana, iar nu de legea austriaca, astfel cum in mod gresit a stabilit instanta de apel.
Paratul si-a bazat recursul pe motivele de casare prevazute de art. 304 pct. 3 si 9 din Codul de procedura civila, invocand, in raport cu prevederile art. 148 si 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, necompetenta internationala a instantelor romane in solutionarea litigiului.
Recursul reclamantului este intemeiat.
Incontestabil, partile au cetatenia romana si domiciliul in Romania, dupa cum inscrisul depus de reclamant la dosar consemneaza faptul ca actul juridic s-a incheiat in Austria, in fata unui notar public. Prezenta acestui element de extraneitate obliga instanta sa rezolve doua probleme majore de drept international privat.
Mai intai, problema conflictului de legi, prin a identifica si cunoaste care dintre cele doua legi, romana, sau austriaca, guverneaza raportul juridic dedus judecatii.
Apoi, problema de ordin procesual a conflictului de jurisdictii, prin a determina instanta competenta sa solutioneze litigiul si, dupa caz, procedura aplicabila.
Rezolvand conflictul de legi, instanta de apel a optat, cu ajutorul normelor conflictuale cuprinse in art. 77 alin. 1 si 2 din Legea nr. 105/1992, pentru aplicarea legii austriace, fara a tine seama insa si de prevederile art. 7 si 8 din lege. Potrivit acestor texte, instanta era obligata sa stabileasca continutul legii straine, prin atestari obtinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat, avand posibilitatea sa oblige partea care a invocat legea straina, cum s-a intamplat in speta, sa faca dovada continutului ei. Nu mai putin, in cazul imposibilitatii de a stabili continutul legii straine ori daca s-ar fi constatat ca aplicarea legii straine incalca ordinea publica de drept international privat sau a devenit competenta prin frauda, instanta era datoare sa inlature legea straina si sa aplice legea romana.
Neprocedand in sensul aratat, instanta de apel a pronuntat o hotarare lovita de nulitate, astfel incat recursul reclamantului este fondat.
In schimb, este nefondat recursul paratului care, criticand solutionarea conflictului de jurisdictii, face trimitere la dispozitiile art. 148 si 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992. Or, textele invocate au ca premisa de aplicare existenta unui proces dintre partea romana si o parte straina sau numai dintre straini persoane fizice sau persoane juridice, ceea ce, in speta, nu este cazul, de vreme ce litigiul se poarta exclusiv intre parti romane. Prin urmare, in mod corect s-a stabilit ca instantele romane sunt competente sa solutioneze litigiul.