Delia Străin din Timişoara, Horia Stoinescu, cu domiciliul la Delemont, Elveţia, şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai cărui moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean din Arad, erau
proprietarii unui imobil situat în Arad. În anul 1950, statul intră în posesia imobilului, în temeiul Decretului de naţionalizare 92/1950, care confiscă orice, în forţă: „Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile.
Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii: Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi;
– foştilor moşieri;
– foştilor bancheri;
– foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe”.
Remarcăm precizarea obsesivă în lege a cuvântului „foşti”. Deci, în numele legilor comuniste, patru apartamente din imobil au fost renovate în vederea închirierii.
La 27 septembrie 1993, cei trei fraţi intentează la Judecătoria Arad o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Arad şi a societăţii R, administrator al bunurilor aparţinând statului. În urma decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii săi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, continuă acţiunea. Reclamanţii cereau să fie recunoscuţi drept proprietari ai imobilului şi ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, şi-l atribuise în mod abuziv în anul 1950. Subliniem că în temeiul art. 2 din Decretul 92/1950, bunurile aparţinând persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse naţionalizării, ei făcând parte din categoriile scutite. „Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor”. Deci, naţionalizarea imobilului în cauză a fost conform opiniei proprietarilor de drept abuzivă şi ilegală.
Prin sentinţa din 12 aprilie 1994, Judecătoria Arad respinge acţiunea reclamanţilor, refuzând să se pronunţe pe fond, pe motiv că repararea prejudiciului pe care îl suferiseră nu putea interveni decât după adoptarea unei legi speciale care urma să instituie măsuri reparatorii. Sentinţa a fost confirmată de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii atacă hotărârea cu apel.
În 19096, chiriaşii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri în vederea cumpărării locuinţelor în temeiul Legii 112/1995. Primăria Arad informează societatea R că un litigiu era pendinte în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi îi cere să nu procedeze la vânzarea apartamentelor în cauză. În consecinţă, chiriaşilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumpărare, cu excepţia lui H.D., fost jucător de fotbal şi vedetă internaţională, şi a soţiei sale, cărora societatea le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996, situaţie creată de tergiversarea procesului de către autorităţile române.
La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara admite acţiunea reclamanţilor şi retrimite cauza Judecătoriei Arad, cerându-i să se pronunţe pe fondul cauzei. La 12 mai 1997, soţii D., cumpărători de rea- credinţă, formulează o cerere de intervenţie întrucât ei erau proprietarii apartamentului nr. 3 de la vânzarea încheiată la 18 decembrie 1996. Având în vedere această intervenţie, reclamanţii solicită Judecătoriei Arad să constate nulitatea vânzării apartamentului. Conform opiniei lor, naţionalizarea fiind abuzivă şi ilegală, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi în consecinţă nu putea să vândă o parte a acestuia în mod legal. Au invocat în special art. 966 din Codul Civil, conform căruia o obligaţie contractată în temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte.
La 7 iunie 1997, Judecătoria Arad a hotărât că naţionalizarea imobilului a fost ilegală şi că reclamanţii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a vânzării încheiate între stat şi soţii D., pe motivul că aceştia din urmă erau cumpărători de bună- credinţă. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei.
La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul şi trimite cauza la Judecătorie pentru rejudecare. Prin sentinţa din 6 iulie 1998, Judecătoria Arad reţine că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, recunoaşte reclamanţilor calitatea de proprietari ai acestuia şi constată nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D.
La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul soţilor D. şi respinge acţiunea reclamanţilor, reţinând că naţionalizarea fusese legală şi deci vânzarea apartamentului nr. 3 de către stat era legală. Reclamanţii formulează recurs asupra căruia Curtea de Apel Timişoara se pronunţă prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Instanţa admite parţial recursul reclamanţilor, în sensul că reţine naţionalizarea ca ilegală şi constată că aceştia din urmă rămăseseră proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul în partea privind nulitatea vânzării apartamentului nr. 3, reţinând că statul era proprietarul prezumat al bunului în momentul vânzării, în pofida bunului care era pendinte în faţa instanţelor. În plus, acuză că Legea 112/1995, ce a servit drept bază legală a vânzării bunurilor, nu prevede sancţiuni în cazul vânzării unui bun care face obiectul unui litigiu în instanţă.
Curtea de Apel nu a răspuns argumentului reclamanţilor extras din teoria îmbogăţirii fără just temei, deşi la 23 ianuarie 1996 Guvernul adoptă Hotărârea 20/1996 de aplicare a Legii 112/1995. În conformitate cu aceasta, erau considerate bunuri imobile, asupra cărora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate în patrimoniul statului în mod legal. De asemenea, hotărârea preciza că Legea 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor care intraseră în patrimoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate al statului.
ATAC