Curtea Europeană consideră că imposibilitatea reclamanţilor de a reintra în posesia apartamentului constituie fără îndoială o ingerinţă în dreptul lor de proprietate. Rămâne de analizat dacă ingerinţa constatată de Curte a
încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a hotărî dacă a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să verificăm nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar şi să privim dincolo de aparenţe şi să analizăm realităţile situaţiei în litigiu. Cea de-a doua normă a art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei „se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (…). Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă”.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează drepturi concrete şi efective, trebuie constatat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere în fapt. Curtea Europeană subliniază că situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al Hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999, care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului nr. 3, a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
O privare de proprietate, aparţinând celei de-a doua norme, nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. Curtea reaminteşte că trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul respectiv ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă.
atac-online