Cererea nr. 16.382/03)
In Cauza Bota impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul
unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštijan M. Župančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele,
judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 7 octombrie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare adoptata la aceasta data:
Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 16.382/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2003, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
(Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibila in parte si a decis sa comunice Guvernului capetele de cerere intemeiate pe dispozitiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anularii pe calea „recursului in anulare” a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si pe dispozitiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Conventie, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultana a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.
In Fapt
Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1954 si locuieste in Orastie. La data faptelor din prezenta cauza, acesta era asociat unic si administrator al S., o societate cu raspundere limitata.
5. Prin Ordonanta Guvernului nr. 23/1995 privind instituirea sistemului de marcare pentru tigarete, produse din tutun si bauturi alcoolice, legiuitorul a interzis comercializarea tigaretelor netimbrate si a dispus distrugerea marfii nevandute pana la data de 1 mai 1996.
6. La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere tigaretele netimbrate pe care le mai avea in stoc. In procesulverbal intocmit in acest sens el a precizat ca valoarea marfii distruse era de 130.855.637 lei si ca aceasta suma urma sa fie inregistrata in documentele contabile ale societatii la capitolul pierderi si cheltuieli. Reclamantul a refuzat sa plateasca la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferenta valorii marfii distruse.
7. In perioada cuprinsa intre 25 si 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusa unui control fiscal de catre Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, incheiat ca urmare a verificarii evidentei contabile a societatii S., Directia Generala a Finantelor a constatat, printre altele, ca reclamantul dedusese TVA aferenta cantitatii de tigarete distruse. Aceasta a constatat ca faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contraventie sanctionata de art. 17 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale si a aplicat societatii o amenda contraventionala de 2.000.000 lei.
8. La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societatii S. a avut loc o perchezitie, prilej cu care au fost confiscate de politie mai multe pachete de tigarete neinregistrate. Localurile societatii S. au fost sigilate. In aceeasi zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerandu-le aplicate ilegal.
A. Procedura penala impotriva reclamantului
9. La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost retinut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a dispus arestarea preventiva a acestuia. Reclamantul a fost pus in libertate la data de 1 aprilie 1998.
10. Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea in judecata a reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala, fals intelectual si uz de fals, precum si pentru distrugere de sigilii, infractiuni sanctionate de art. 12 si 13 din Legea nr. 87/1994 si de art. 289, 291 si 243 din Codul penal.
S-a retinut ca reclamantul nu distrusese cantitatea de tigarete netimbrate, in valoare de 130.855.637 lei, ci o vanduse pe piata neagra, modificand cu buna stiinta registrele contabile ale societatii, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor. Totodata, Parchetul retinuse ca prin inregistrarea acestei
sume in categoria cheltuielilor reclamantul a diminuat sursa de impozitare, sustragandu-se astfel de la plata unui impozit de 49.725.142 lei; in plus, acesta nu a platit TVA corespunzatoare, in cuantum de 23.553.582 lei. Neplata acestor doua taxe a constituit, in aprecierea Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, pedepsita de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
S-a mai retinut totodata ca reclamantul nu a platit impozitul in cuantum de 5.215.759 lei, aferent salariilor achitate salariatilor, fapt care constituia, potrivit sustinerilor Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de aceasta data de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reclamantul a mai fost acuzat ca a distrus sigiliile aplicate de politie la sediul societatii S., cu ocazia perchezitiei din data de 12 martie 1997.
11. Prin Sentinta din 27 mai 1999, Judecatoria Orastie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 4 ani inchisoare pentru distrugere de sigilii si de 6 luni inchisoare pentru fals, achitandu-l insa cu privire la infractiunea de evaziune fiscala, cu motivarea ca, in cauza, nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii. Instanta a retinut ca omisiunea din partea reclamantului de a inregistra in contabilitate sumele in cauza nu s-a produs cu intentia de a aduce prejudiciu societatii si ca, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contraventie, in sensul art. 17 din Legea nr. 87/1994, si nu sub aspectul infractiunii de evaziune fiscala.
Instanta a dispus restituirea cautiunii si a constatat ca pedepsele aplicate erau gratiate.
12. Directia Generala a Finantelor, care intr-o prima faza se constituise parte civila, a renuntat la pretentii, sustinand ca reclamantul platise in luna iulie 1996 TVA datorata, suma care nu putea fi inclusa in prejudiciu. Potrivit Directiei Generale a Finantelor, reclamantului nu ii revenea decat obligatia de plata a sumei de 5.550.282 lei, reprezentand impozitul pe profitul
aferent marfii distruse. Prin Notificarea din 14 aprilie 1999, Ministerul Finantelor a informat instanta ca neplata acestei din urma sume fusese calificata drept abatere disciplinara, reclamantul fiind deja sanctionat prin aplicarea unei amenzi contraventionale, care fusese achitata.
13. Partile au declarat apel impotriva hotararii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infractiunile retinute in rechizitoriu, estimand ca probele din dosar ii dovedeau vinovatia. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat si cu privire la savarsirea infractiunilor de fals si de distrugere de sigilii. Instanta a apreciat ca infractiunea de fals nu a fost dovedita si ca societatii i s-au aplicat sigilii in mod ilegal, in virtutea faptului ca aceasta masura nu fusese dispusa de Parchet si ca demersul nu constituia o masura asiguratorie.
14. Judecand recursul introdus de Parchet, care solicita din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a mentinut hotararea atacata, prin Decizia definitiva din 25 mai 2000.
B. Actiunea in recuperarea prejudiciului cauzat prin erori judiciare
15. In anul 2000, in baza art. 504 din Codul de procedura penala coroborat cu art. 998 din Codul civil, reclamantul a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o actiune impotriva statului, reprezentat de Ministerul Finantelor, solicitand repararea prejudiciului moral cauzat prin arestarea sa ilegala si prin procedura penala, care s-a finalizat prin achitarea sa.
16. Prin Hotararea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis partial actiunea reclamantului si a condamnat Ministerul Finantelor la plata catre acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
17. Ca urmare a apelului si recursului promovate de Ministerului Finantelor, de Parchet si de catre reclamant, aceasta hotarare a fost mentinuta printr-o decizie definitiva a Curtii de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 si printr-o decizie a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.
18. Din informatiile furnizate de parti reiese ca nu s-a efectuat plata sumei mentionate mai sus catre reclamant.
C. Recursurile in anulare promovate de procurorul general
19. In anul 2002, procurorul general al Romaniei a introdus in fata Curtii Supreme de Justitie doua recursuri extraordinare (in anulare), unul impotriva hotararii definitive a Curtii de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 si celalalt impotriva Hotararii irevocabile a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.
1. Recursul in anulare impotriva hotararii de achitare
20. In recursul in anulare promovat impotriva Hotararii din 25 mai 2000, procurorul general considera ca achitarea reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala era contrara legii. Acesta sustinea ca fapta reclamantului de a inscrie suma de 130.855.637 lei in cadrul cheltuielilor deductibile, precum si neplata TVA constituiau infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu de art. 13, asa cum se indica in rechizitoriu. Se mai arata ca fapta reclamantului de a-si remunera personalul, fara a evidentia in documentele societatii sumele platite, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, reprezenta infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994. Procurorul afirma, de asemenea, ca simplul fapt ca administratia financiara calificase faptele drept contraventii nu dispensa instantele sa isi
exercite rolul activ ce le revine din oficiu si de a examina din proprie initiativa faptele, in lumina dispozitiilor penale.
21. Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002.
22. Prin Hotararea din 21 ianuarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis partial recursul in anulare si a casat deciziile instantelor inferioare in ceea ce priveste infractiunea de evaziune fiscala legata de inscrierea sumei de 130.855.637 lei in documentele contabile si neplata impozitelor aferente. Curtea Suprema de Justitie a retinut ca reclamantul s-a sustras cu rea-credinta de la plata obligatiilor fiscale, modificand baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reincadrand astfel faptele, Curtea Suprema de Justitie l-a condamnat pe reclamant — pentru infractiunea de evaziune fiscala — la o pedeapsa de 2 ani de inchisoare cu suspendare.
2. Recursul in anulare impotriva hotararii de dezdaunare
23. Prin Hotararea din 3 noiembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat deciziile instantelor inferioare si a respins actiunea de despagubire a reclamantului, motivand ca acesta a fost condamnat penal prin Hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie din 21 ianuarie 2003.
In Drept
I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din Conventie
24. Reclamantul sustine ca anularea pe calea recursului extraordinar a hotararilor definitive din 25 mai 2000 si 28 noiembrie 2001 a incalcat dreptul sau la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevazut in art. 6 § 1 din Conventie, care dispune astfel:
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (…) de catre o instanta (…) care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”
A. Asupra admisibilitatii
25. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
a) Recursul in anulare a deciziei penale
26. Guvernul estimeaza ca admitand primul recurs in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, in masura in care aceasta curte nu a facut decat sa indrepte o gresita aplicare a legii de catre instantele inferioare. In opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie sa fie mai nuantata in materie penala, rolul Curtii Supreme de Justitie fiind, pe de o parte, sa se asigure ca orice persoana care a comis o infractiune este pedepsita si, pe de alta parte, sa permita justitiei sa remedieze erorile judiciare.
27. Guvernul reaminteste ca insusi Comitetul Ministrilor este cel care a recomandat statelor membre sa instituie proceduri in sistemele lor judiciare de natura sa permita reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotararilor Curtii Europene a Drepturilor Omului].
28. In continuare, Guvernul afirma ca, spre deosebire de Cauza Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), termenul de introducere a recursului in anulare nu era decat de un an de la data hotararii definitive, termen care, in cauza, a fost respectat. In plus, spre deosebire de cazul mai sus citat, in care Curtea a constatat ca „instanta suprema a inlaturat efectele unei proceduri judiciare care se finalizase, potrivit exprimarii Curtii Supreme de Justitie, cu o decizie «irevocabila», dobandind deci autoritate de lucru judecat si, mai mult, care fusese executata”, in prezenta cauza, admitand recursul in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a anulat decat partial deciziile instantelor ordinare, in ceea ce privea achitarea reclamantului pentru infractiunea de evaziune fiscala.
29. In fine, acesta informeaza Curtea ca institutia „recursului in anulare” a fost abrogata din Codul de procedura penala prin Legea nr. 576 din 14 decembrie 2005.
30. Reclamantul atrage atentia ca, drept urmare a admiterii recursului in anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enuntate in jurisprudenta Curtii fiind incalcate.
b) Recursul in anulare impotriva deciziei civile
31. Guvernul isi reitereaza argumentele invocate in cazuri similare privind recursul in anulare. In particular, precizeaza ca instanta suprema a admis recursul in anulare, motivand prin necesitatea de a pastra legalitatea, dat fiind ca, drept urmare a condamnarii sale prin hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despagubiri.
Guvernul estimeaza totodata ca instanta de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizata de catre instantele interne (Waite si Kennedy impotriva Germaniei [MC], nr. 26.083/94, § 54, CEDO 1999-I, si Peichinov impotriva Bulgariei (dec.) nr. 50.596/99, 11 martie 2004).
Guvernul mai aminteste si ca, drept urmare a Cauzei Brumarescu, Codul de procedura civila a fost modificat, cu abrogarea textelor de lege care reglementau recursul in anulare, astfel ca, de-acum inainte, procurorul general nu mai are posibilitatea de a repune pe rol o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.
32. Reclamantul estimeaza ca, anuland decizia definitiva prin care i se acorda o reparatie, Curtea Suprema de Justitie a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice.
2. Aprecierea Curtii
a) Principii generale
33. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil in fata unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care consacra preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Brumarescu, citata anterior, § 61). In virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitata sa solicite desfiintarea unei decizii definitive si executorii, cu singurul scop de a obtine o reexaminare a cauzei si o noua hotarare in propriul interes. Instantele superioare nu trebuie sa utilizeze autoritatea lor de control decat pentru a indrepta erorile de fapt sau de drept, precum si erorile judiciare, si nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie sa devina un apel deghizat, iar simplul fapt ca exista doua puncte de vedere asupra subiectului nu reprezinta un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate deroga de la acest principiu decat daca argumente substantiale si imperios necesare o impun (Ryabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
34. Curtea reaminteste, de asemenea, ca exigenta securitatii juridice nu este absoluta, simpla posibilitate de a redeschide o procedura penala fiind deci, la prima vedere, compatibila cu Conventia, inclusiv cu garantiile decurgand din art. 6. Ar putea parea totusi, fata de circumstantele concrete ale unei cauze, ca maniera concreta in care a fost utilizata aceasta posibilitate a adus atingere insesi substantei procesului echitabil. Curtea trebuie anume sa cerceteze in fiecare speta daca autoritatile s-au folosit de puterea lor de a declansa si de a institui o procedura de control, mentinand, pe cat posibil, justul echilibru intre interesele individului si necesitatea de a garanta eficacitatea justitiei penale (Nikitine impotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56—57, CEDO 2004-VIII, Savinski impotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, si Bujnita impotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007).
35. In particular, trebuie tinut cont in acest context de consecintele pe care redeschiderea si procedura subsecventa le-au avut pentru situatia reclamantului si de la cine emana cererea de redeschidere, de motivele pentru care instantele au anulat hotararea judecatoreasca definitiva, daca procedura a respectat legislatia interna, de existenta in reglementarea interna si aplicarea in speta a unor garantii spre a evita ca autoritatile interne sa abuzeze de aceasta procedura si de oricare alte circumstante pertinente in speta (Savinski, citata anterior, §§ 24—26, si Radchikov impotriva Rusiei, nr. 65.582/01, § 44, 24 mai 2007).