DECIZIA NR.820 din 7 iunie 2010
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 Pe rol se află soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate de un grup de 29 de senatori şi de un grup de 58 de deputaţi, în temeiul art.146 lit.a) din Constituţie.
Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate, care formează obiectul Dosarelor nr.1357A/2010 şi nr.1368A/2010, au conţinut identic, dispune conexarea Dosarului nr.1368A/2010 la Dosarul nr.1357A/2010, care este primul înregistrat.
I. Cu adresa nr.2380 din 25 mai 2010, Secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 29 de senatori.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 29 de senatori, autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Sorin Constantin Lazăr, Ion Toma, Ioan Chelaru, Vasile-Cosmin Nicula, Dan-Coman Şova, Gheorghe Pop, Gheorghe Marcu, Trifon Belacurencu, Nicolae-Dănuţ Prunea, Viorel Arcaş, Laurenţiu-Florian Coca, Ioan Mang, Daniel Savu, Gavril Mîrza, Ion Rotaru, Elena Mitrea, Constantin Tămagă, Şerban-Constantin Valeca, Radu-Cătălin Mardare, Nicolae Moga, Marius-Sorin-Ovidiu Bota, Adrian Ţuţuianu, Titus Corlăţean, Ecaterina Andronescu, Lia-Olguţa Vasilescu, Alexandru Cordoş, Toni Greblă, Gheorghe Saghian şi Florin Constantinescu. La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.6723
din 26 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr.1357A/2010.
Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în
continuare “Legea lustraţiei”, sunt înfrânte, în principal, prevederile
constituţionale ale art.1 alin.(3), art.11 alin.(2), art.16 alin.(1), art.20 alin.(2),
art.23, art.37, art.41 alin.(1) şi art.53, precum şi prevederile art.8, art.10,
art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, ale art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ale
art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale
art.19 şi art.25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, în esenţă, pentru următoarele motive:
Legea lustraţiei excedează prevederilor constituţionale ale art.37 alin.
(1) coroborate cu cele ale art.16 alin.(3) şi art.40 alin.(3), prin aceea că
prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea dreptului de acces în
funcţiile publice, situaţie care însă nu este prevăzută de art.53 din
Constituţie. Chiar dacă s-ar admite posibilitatea restrângerii dreptului de a
accede în funcţiile publice pe criteriul apartenenţei în anumite funcţii ale
nomenclaturii comuniste, se ridică problema proporţionalităţii şi a eficienţei
juridice a unei astfel de măsuri în condiţiile adoptării sale la peste 21 de ani
de la căderea regimului comunist. Or, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest temei nu mai este suficient
pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, în condiţiile trecerii unei
perioade de timp atât de îndelungate din decembrie 1989. Astfel, apare ca
necesară verificarea altor elemente, în special participarea persoanelor vizate
de măsurile de lustraţie la acte concrete de răsturnare a regimului
democratic. Promovarea Legii lustraţiei atât de tardiv aduce atingere
deosebit de gravă însăşi esenţei statului de drept, pe care se întemeiază statul
roman, conform art.1 alin.(3) din Constituţie. Astfel, această lege încalcă
cerinţele de previzibilitate ale normei juridice, instituind totodată o limitare a
dreptului de a fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază
criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul
funcţionării sale, era în concordanţă cu prevederile constituţionale şi legale
aplicabile în statul român. Faptul că ineligibilitatea destinatarilor Legii
lustraţiei se bazează pe angajamentul lor din trecut, iar nu pe
comportamentul lor actual, aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie
instituită în art.23 alin.(11) din Constituţie.
În continuare, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei instituie, în
mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul
în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul
comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, după 21 de ani de
la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic,
în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu
există riscul reinstaurării vechiului regim.
Legea lustraţiei contravine prevederilor constituţionale ale art.11 alin.
(2) şi art.20 referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale
ratificate de România în materia drepturilor omului. Această lege aduce
atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe
care statul român se obligă să le garanteze, după cum urmează:
– Art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, care proclamă dreptul fiecărei persoane de a participa la conducerea
treburilor publice ale ţării, dreptul de a avea acces în condiţii de egalitate la
funcţiile publice, dreptul la opinie şi exprimare, precum şi libertatea de
întrunire şi asociere paşnică;
– Art.19 şi art.25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, care consacră dreptul de a fi ales şi, respectiv, numit în funcţiile
publice în condiţii de egalitate, cât şi protecţia împotriva discriminării pentru
opiniile exprimate, inclusiv cele politice;
– Art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care se consacră
dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare,
libertatea de întrunire şi de asociere, interzicerea discriminării, precum şi
art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, care proclamă dreptul de vot şi dreptul
de a fi ales în funcţiile elective publice.
Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor
electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului
totalitar comunist a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în acest sens fiind speţe relevante, precum Cauza Sidabras şi
Dziautas contra Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei,
Cauza Zdanoka contra Letoniei şi Cauza Janis Adamsons contra Letoniei.
În aceste cauze, Curtea, analizând interdicţiile adoptate de aceste state
ale fostului bloc comunist, interdicţii similare celor cuprinse în Legea
lustraţiei, a constatat incompatibilitatea acestora cu prevederile
convenţionale menţionate, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce
se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere a drepturilor
prevăzute de Convenţie. Astfel, adoptarea tardivă a legii, la peste 21 de ani
de la căderea comunismului, nu este proporţională cu scopurile legitime pe
care se presupune că le urmăreşte.
De asemenea, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei încalcă
condiţiile stabilite prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei nr.1096/1996 relativă la măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor
regimuri totalitare comuniste, măsurile de lustraţie nefiind compatibile cu un
stat de drept şi democratic decât dacă sunt respectate toate aceste condiţii.
Astfel, măsurile de lustraţie ar fi trebuit să ia sfârşit cel mai târziu la 31
decembrie 1999, deoarece la acea dată noile regimuri democratice ar fi
trebuit să fie consolidate în toate ţările care au fost anterior supuse unui
regim totalitar comunist. Adoptarea legii lustraţiei la peste 21 de ani de la
reinstaurarea democraţiei în România este o măsură în vădită disproporţie cu
scopurile urmărite şi încalcă, în mod flagrant, înseşi valorile democraţiei pe
care doreşte să o protejeze.
În fine, Legea lustraţiei contravine art.2 şi art.4 din Convenţia
nr.111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind nediscriminarea
în muncă şi în profesie, art.1 alin.(2) din Convenţia nr.122/1964 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de
muncă, precum şi art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite,
în sensul în care instituie discriminare în ceea ce priveşte dreptul la muncă,
în condiţii de liberă alegere a muncii, fără deosebire de opinii politice,
printre altele.
Autorii sesizării apreciază că o reglementare precum Legea lustraţiei
este inadmisibilă, în condiţiile în care se bazează pe o prezumţie de vinovăţie
colectivă, aplicată extensiv, cu înfrângerea principiilor neretroactivităţii
legii, a dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţiei.
II. Cu adresa nr.51/2499 din 28 mai 2010, Secretarul general al
Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor
art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind
neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului
la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 58 de
deputaţi.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 58 de deputaţi,
autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii
sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Viorel Hrebenciuc, Florin
Iordache, Dumitru Chiriţă, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Rodica
Nassar, Carmen Moldovan, Dan-Mircea Popescu, Marian Neacşu, Conel Itu,
Neculai Răţoi, Vasile Mocanu, Ioan Stan, Ioan Cindrea, Horia Teodorescu,
Horia Grama, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Florin Pâslaru, Adrian
Solomon, Mircea Duşa, Gheorghe Antochi, Vasile Popeangă, Vasile Gliga,
Tudor Panţîru, Dorel Covaci, Sorin Constantin Stragea,Victor Cristea,
Cornel Cristian Resmeriţă, Ioan Sorin Roman, Laurenţiu Nistor, Gheorghe
Ana, Dan Nica, Petru Gabriel Vlase, Angel Tîlvăr, Aurel Vlădoiu, Eugen
Bejinariu, Ion Călin, Anghel Stanciu, Mircea Lup Silvestru, Marian
Ghivenciu, Constantin Niţă, Ion Stan, Costică Macaleţi, Antonella
Marinescu, Lucreţia Roşca, Georgian Pop, Filip Georgescu, Ion Burnei, Ion
Dumitru, Cristian Sorin Dumitrescu, Sonia- Maria Drăghici, Sergiu Andon,
Damian Florea, Vasile Bleotu, Valeriu Ştefan Zgonea, Iulian Iancu, Raul-
Victor Surdu-Soreanu şi Eduard-Stelian Martin.
La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind
limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru
persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul
represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.6854
din 28 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr.1368A/2010.
Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în
continuare “Legea lustraţiei”, sunt înfrânte, în principal, prevederile
constituţionale ale art.1 alin.(3) şi (5), art.4 alin.(1) şi (2), art.8 alin.(1),
art.15 alin.(2), art.16 alin.(1) şi (3), art.20 alin.(1), art.23 alin.(11), art.29
alin.(1), art.37 alin.(1), art.38, art.41 alin.(1), art.45 şi art.53 alin.(1) şi (2),
precum şi prevederile art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Protocolului
nr.12 la Convenţie şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei nr.1096/1996 şi nr.1481/2006, în esenţă, pentru următoarele motive:
Principalul viciu al Legii lustraţiei îl constituie instituirea unei
adevărate sancţiuni colective, bazate pe o formă de răspundere colectivă şi
pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Astfel, simpla
apartenenţă la o structură politică sau la un organism aparţinând unui regim
politic constituie o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a
acţionat şi s-a comportat persoana în funcţia ocupată. În legătură cu acest
aspect, autorii excepţiei invocă Decizia nr.51/2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.187/1999 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008, prin care
Curtea Constituţională, declarând legea neconstituţională, a statuat, printre
altele, faptul că “legea creează premizele unei forme de răspundere morală şi
juridică colectivă, pentru simple participări la activitatea serviciilor de
informaţii, fără vinovăţie şi fără existenţa unei fapte de încălcare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
În continuare, autorii sesizării arată că problema lustraţiei are o
importantă rezonanţă internaţională, dovadă fiind principiile şi criteriile
directoare ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei aprobate prin
Raportul privind măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri
totalitare comuniste, din 3 iunie 1996. Însă forma de lustraţie instituită prin
legea criticată, afectând grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
prin înfrângerea unor documente internaţionale ratificate de România, poate
avea implicaţii internaţionale negative. Dintre documentele internaţionale
cele mai relevante, autorii sesizării fac referire la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Convenţia nr.111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii
privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei,
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea
nr.157/2005, precum şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
care a devenit parte integrată a Tratatului de la Lisabona.
Una din principalele sancţiuni colective prevăzute în art.2 vizează
dreptul de a candida, prin consecinţă a dreptului de a fi ales în funcţiile de
demnitate publică enumerate, a persoanelor care au aparţinut anumitor
structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravine
prevederilor constituţionale ale art.37 şi art.38, coroborate cu cele ale art.1
alin.(3) şi (5), art.4, art.8 alin.(1), art.16, art.23 alin.(1) şi (11), ceea ce
creează o formă de incompatibilitate necunoscută şi nerecunoscută într-un
stat democratic, nedemocratică, bazată pe prezumţia de vinovăţie şi nu pe o
răspundere individuală care să pornească de la fapte ilicite, care încalcă
principiile pluralismului politic, ale solidarităţii cetăţeanului României, ale
egalităţii în drepturi. În sprijinul acestor argumente, este evocată Hotărârea
nr.46626/1999 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
Partidului Comunist (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, 2005. Cu
acel prilej, Curtea a decis că România a încălcat art.11 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, sunt înfrânte prevederile art.41 alin.(1) din Constituţie,
art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi art.1 şi art.21 pct.2 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. În legătură cu aceste aspecte, sunt invocate Deciziile
nr.1039 din 8 iulie 2009 şi nr.414 din 14 aprilie 2010, prin care Curtea
Constituţională a statuat că trebuie să existe o unitate de tratament juridic cu
privire la condiţiile de acces la funcţia publică de conducere sau cea de
execuţie, iar derogările de la procedura generală să fie justificate în mod
obiectiv, raţional, temeinic. Totodată, se face referire la o serie de legi
adoptate în unele ţări excomuniste din Europa, precum Cehia, Germania,
Polonia, Ungaria şi Bulgaria, legi care au fost fie abrogate, fie au rămas fără
aplicare, din cauza reacţiei negative a unor organisme democratice instituite
pentru a garanta şi apăra statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
În continuare, autorii sesizării critică dispoziţiile art.3, art.4 şi art.6 din
lege, deoarece persoanelor alese sau numite, pentru care s-a constatat, prin
hotărâre judecătorească, că au făcut parte din structurile de putere şi din
aparatul represiv al regimului communist, le încetează de drept mandatul,
ceea ce contravine art.1 alin.(3) din Constituţie.
Caracterul nedemocratic a unor măsuri de acest fel reiese şi din decizii
ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în Cauza Sidabras şi
Dziautas contra Lituaniei, 2004, şi Cauza Zdanoka contra Letoniei, 2004.
Tot atât de puternice, dar şi mai actuale, sunt considerentele pe care
le-a formulat Comisia de la Veneţia prin Avizul Nr.524/2009 în cazul legii
lustraţiei din Albania. Astfel, la punctul 154, arată că dispoziţiile legii
lustraţiei cu privire la revocarea mandatului constituie o violare a garanţiilor
constituţionale a acestor mandate, iar la punctul 160, consideră că “multe
elemente indică faptul că legea ar putea constitui o ingerinţă
disproporţională în dreptul de a fi ales, dreptul la muncă şi dreptul la acces în
administraţia publică.”
Nu se poate susţine cu argumente juridice, ca persoanele vizate de
dispoziţiile art.2 lit.l) şi m), cărora li se reproşează activităţi trecute de ordin
politic, să fie sancţionate cu interdicţia de a participa la conducerea şi
administrarea unor entităţi care desfăşoară activităţi economice. În aceste
cazuri sunt înfrânte şi prevederile art.45 din Constituţie referitoare la
libertatea economică.
Autorii sesizării susţin că legea este criticabilă şi pentru
retroactivitate. Toate persoanele vizate de această lege au acţionat în trecut
într-o ordine de drept existentă şi recunoscută ca atare atât la nivelul
legislaţiei, cât şi al instituţiilor de stat.
În fine, în contextul celor arătate mai sus, autorii criticii subliniază
faptul că, potrivit art.53 din Constituţie, în condiţiile strict reglementate, se
poate acţiona doar pentru restrângerea unor drepturi, iar în niciun caz pentru
eliminarea, anihilarea, desfiinţarea lor.
Măsurile cuprinse în această lege sunt evident discriminatorii şi
disproporţionate în raport cu situaţiile avute în vedere.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/ 1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au
fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului, în punctul său de vedere, apreciază că sesizările
de neconstituţionalitate sunt întemeiate. În acest sens, în esenţă, arată că Legea
lustraţiei instituie o adevarată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de
răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice.
Simpla apartenenţă la o structura politică a unei persoane sau la un organism
aparţinând unui regim politic se constituie, potrivit acestei legi, într-o
prezumţie de vinovaţie, indiferent de modul in care a acţionat şi s-a
comportat persoana respectivă în funcţia deţinută. Acest aspect contravine
flagrant principiilor statului de drept şi ale ordinii de drept, potrivit cărora
orice sancţiune are ca temei o răspundere juridică, de regulă individuală,
determinată de savârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie. Sistemul juridic al
oricărui stat de drept consacră, iar funcţionarea acestuia se bazează pe
prezumţia de nevinovaţie, instituită de art.23 alin.(11) din Constituţie, care
stabileşte că o persoană este considerată nevinovată până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecatoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie
constituind un drept fundamental al cetăţeanului roman. Or, Legea lustratiei
instituie legal o prezumţie de vinovăţie în sarcina categoriilor de persoane
care se încadrează în prevederile acesteia, ceea ce contravine flagrant art.23
alin.(11) din Constituţie.
Este inadmisibil ca într-un stat de drept să se adopte un act normativ
care instituie o limitare a dreptului de fi ales, pe temeiul unei culpabilizări
generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim
care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale şi legale aplicabile în statul român.
Totodată, este inacceptabil pentru un stat de drept ca persoanele care
au ocupat funcţiile prevăzute de art.1 din Legea lustraţiei în cadrul fostului
regim comunist să suporte interdicţia ocupării unor funcţii publice sau
elective, în condiţiile în care, în sistemul de drept actual, o astfel de măsură
poate fi aplicată doar în urma unei condamnări penale.
Or, ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe
angajamentul lor politic din trecut, iar nu pe comportamentul lor actual,
neluând în calcul inexistenţa condamnărilor penale ale acestora, aducându-se
în acest mod atingere şi prezumţiei de nevinovăţie.
Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii
români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite si elective, pe
criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, în condiţiile în care această restrângere depăşeşte cadrul
constituţional prevăzut de art.53 din Legea fundamentală, negăsindu-şi
justificarea la distanţa de 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în
condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate
ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstaurării
vechiului regim.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte, iar în măsura în care există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Or, Legea lustraţiei aduce
atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe
care statul român se obligă să le garanteze.
Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor
electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului
totalitar comunist a fost dezbătută în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, existând, în acest sens, o serie de speţe relevante în care
Curtea, analizând interdicţiile similare celor cuprinse în Legea lustraţiei,
adoptate de unele dintre statele din fostul bloc comunist, a constatat
incompatibilitatea acestora cu art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Conventie,
precum şi cu art.3 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
În lumina argumentelor prezentate în raţionamentele Curţii Europene
a Drepturilor Omului, se poate deci observa că Legea lustraţiei contravine
atât art.8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, cât şi art.3 din Protocolul nr.1 la
Convenţie, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun
respectate ori de câte ori se aduce o restrângere drepturilor prevăzute de
Convenţie.
Astfel, adoptarea sa tardivă, la mai mult de 21 de ani de la căderea
regimului comunist nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se
presupune că le urmăreşte – respectiv “necesitatea însănătoşirii moralei
publice, întinată de cutumele comuniste”, după cum se precizează în
expunerea de motive -, reducând drepturile electorale la un nivel la care este
adusă atingere însăşi substanţei acestora, fără ca necesitatea lor într o
societate democratică să fie demonstrată.
În considerarea celor expuse mai sus, rezultă că adoptarea Legii
lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România nu
poate fi motivată de necesitatea eliminării sau reducerii ameninţărilor pe care
subiecţii lustraţiei ar putea-o constitui pentru blocarea procesului de
democratizare, fiind o măsura în vădită disproporţie cu scopurile urmărite.
Mai mult, instituirea unor interdicţii pentru accesul în funcţiile publice,
numite sau elective, pe considerentul simplei apartenenţe în trecut la
nomenclatura comunistă – partidul comunist fiind unul legal la data
desfăşurării activităţilor imputate persoanelor care intră sub incidenţa Legii
lustraţiei – fără aducerea vreunei probe care să demonstreze că persoanele în
cauză au săvârşit acte concrete care au urmărit reinstaurarea vechiului regim
comunist în România constituie, ea însăşi, o îngerinţa adusă sistemului
democratic român, încălcând, în mod flagrant, însăşi valorile democraţiei pe
care doreşte să le protejeze în acest fel.
În contextul încălcării actelor internaţionale menţionate, ratificate de
România, ceea ce rezidă într-un angajament asumat pe plan internaţional, în
raport cu celelalte state, de a promova şi respecta drepturile prevăzute de
acestea, Legea lustraţiei va genera implicaţii negative pe plan internaţional
atât în ceea ce priveşte imaginea României, cât şi a răspunderii sale din
perspectiva angajamentelor luate prin aceste acte, deschizând calea sesizării
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de către persoanele
care se vor considera nedreptăţite, cu grave consecinţe asupra credibilităţii
României la nivel internaţional.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că sesizările de
neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, deoarece legea criticată nu încalcă
normele constituţionale invocate în susţinerea criticilor. Astfel, referitor la
înfrângerea art.23 alin.(11) din Constituţie, apreciază că acest text constituţional
nu are nici o legătură cu conţinutul Legii lustraţiei, întrucât în cuprinsul acesteia
nu este prevăzută nici o formă de răspundere penală. În continuare, arată că în
aceeaşi situaţie de nemotivare a încălcărilor Constituţiei şi actelor internaţionale
invocate se află şi celelalte susţineri ale autorilor sesizărilor. Legea lustraţiei este
în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (3) şi art.53,
precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii pentru Drepturile
Omului de la Strasbourg. Aşadar, cel puţin pentru morala publică o asemenea
lege trebuie să fie adoptată şi să rămână în vigoare.
Guvernul arată că în Expunerea de motive, ca şi în Preambulul legii
sunt invocate ca argumente în susţinerea acestui demers, necesitatea
consolidării valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru
protejarea principiilor fundamentale constituţionale, înlăturarea „oamenilor
cu formaţie de activist comunist”, adică a acelor persoane care, potrivit
punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, ,,şi-au abandonat profesiile lor
pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite
oferite de acesta”.
Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Guvernul apreciază că legea criticată, prin faptul că impune, în mod
nediferenţiat, eliminarea din funcţii şi demnităţi actuale a tuturor persoanelor
care au ocupat o funcţie de natura celor enumerate la art.1 – deoarece se
apreciază ope legis că acestea au adus prejudicii drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi că acest comportament al lor este în sine de natura a
prejudicia mecanismele democraţiei ridică probleme din punct de vedere al
conformităţii cu prevederile Convenţiei Europene si ale Constituţiei
României.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că un stat, pentru
a garanta stabilitatea şi eficienţa unui sistem democratic, poate dispune
anumite măsuri specifice şi că pluralismul şi democraţia sunt bazate pe un
compromis care determină uneori cetăţenii să accepte limitarea exercitării
unor drepturi şi libertăţi. În aprecierea art.3 al Protocolului 1 la Convenţie
referitor la organizarea, la intervale rezonabile, de alegeri libere cu vot
secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu
privire la componenţa forului legislativ, se lasă statelor membre o marjă
largă de apreciere asupra modului în care se reglementează drepturile
respective, dar impune ca eventualele restrângeri ale exercitării acestor
drepturi să nu afecteze însăşi esenţa lor.
Curtea a recunoscut, de asemenea, dreptul oricărui stat de a-şi
reglementa cadrul legislativ în contextul evoluţiei politice interne. Curtea a
arătat ca previzibilitatea unei norme, mai ales când aceasta impune restricţii,
nu a fost respectată atunci când restricţia vine ca urmare a unor fapte din
trecut, când persoana în cauză nu putea în mod rezonabil să prevadă faptul
că acţiunile sale pot avea consecinţe negative în viitor.
În continuare, Guvernul arată, în esenţă, că, din perspectiva normelor
constituţionale şi a actelor internaţionale invocate în susţinerea criticilor,
eliminarea, nediferenţiată în funcţie de comportamentul efectiv al
persoanelor respective pe perioada regimului comunist, este de natură a
ridica semne de întrebare cu privire la conformitatea cu aceste reglementări.
Asociaţia 21 Decembrie 1989 a depus la dosare un act intitulat
„Somaţie către Plenul Curţii Constituţionale, semnată de 36 de organizaţii
civice şi sindicale”, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.7398 din 9
iunie 2010.
C U R T E A,
examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, rapoartele
întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele :
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art.146 lit.a) din Constituţie şi ale art.1, art.10, art.15, art.16 şi art.18 din Legea
nr.47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să
soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de grupul celor 29
de senatori şi de grupul celor 58 de deputaţi.
Obiecţiile de neconstituţionalitate se referă la Legea lustraţiei,
privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi
publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi
din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989.
Autorii sesizărilor susţin că această lege contravine prevederilor
constituţionale ale art.1 alin.(3) şi (5), art.4 alin.(1) şi (2), art.8 alin.(1),
art.11 lin.(2), art.15 alin.(2), art.16 alin.(1) şi (3), art.20 alin.(1) şi (2), art.23,
art.29 alin.(1), art.37, art.38, art.41 alin.(1), art.45 şi art.53, prevederilor
art.8, art.10, art.11 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, ale art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ale
Protocolului nr.12 la Convenţie, ale art.19, art.20 şi art.21 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi ale art.19 şi art.25 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale Rezoluţiilor
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 şi nr.1481/2006,
precum şi prevederilor art.2 şi art.4 din Convenţia nr.111/1958 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind nediscriminarea în muncă şi în
profesie, ale art.1 alin.(2) din Convenţia nr.122/1964 a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de muncă, şi
celor ale art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite.
Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca
reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar şi ca măsură
temporară de excludere de la funcţiile de conducere a unor autorităţi şi
instituţii publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul
comunist. Lustraţia nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri
ideologice greşite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a
demnităţii şi încrederii, precum şi redarea autorităţii instituţiilor
fundamentale ale statului. Lustraţia accetuează mai ales principiul
responsabilităţii în exercitarea demnităţilor publice.
Dincolo de numeroasele probleme morale, sociale, politice,
economice, legale etc. care se pot ridica după adoptarea unei legi a lustraţiei,
aceasta are, per ansamblu, un efect pozitiv în perioada de tranziţie a fostelor
ţări comuniste în vederea trecerii la un stat democratic, de drept, bineînţeles,
dacă este adoptată în conformitate cu prevederile constituţionale ale
statului respectiv.
Principiul egalităţii accesului la o funcţie publică este consacrat prin
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, precum şi în art.21
paragraful 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul de acces, în
condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale” şi în art.25 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966,
potrivit căruia „Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una
dintre discriminările la care se referă art.2 si fără restricţii nerezonabile;
[…] c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice
din ţara sa.”
Astfel, sunt interzise discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie,
avere, origine socială etc., dar fiecare stat are dreptul să impună, pe cale
legislativă, anumite condiţii specifice pe care trebuie să le îndeplinească un
funcţionar public, cum ar fi cetăţenia, exercitarea deplină a drepturilor civile
şi politice, moralitatea etc.
Aşadar, în toate statele membre ale Uniunii Europene există condiţii
specifice pentru accederea la o funcţie publică. Unele state membre cer
deţinerea anumitor diplome sau a unor studii specifice diferitelor niveluri de
ocupare, altele solicită anumite competenţe lingvistice, cunoaşterea
drepturilor civile, obligaţii militare, limită de vârstă, aptitudini fizice etc. De
asemenea, posturile care implică respectarea unui secret profesional necesită
un control de securitate.
În ţările foste comuniste, o condiţie specială pentru accederea într-o
funcţie publică o reprezintă neapartenenţa la nomenclatură şi, ca o consecinţă,
a apărut conceptul de „lustraţie”, termen ce semnifică procedura existentă în
aceste ţări de a-i arăta pe cei care au colaborat cu fostul regim şi de a le
interzice ocuparea unor funcţii publice. Această practică a apărut ca o
garanţie a respectării statului democratic, de drept, în vederea bunei
funcţionări a administraţiei publice bazate pe credibilitatea şi loialitatea
funcţionarilor publici.
Toate ţările fost comuniste din Europa Centrală şi de Est care au
aderat la Uniunea Europeană s-au confruntat cu problema lustraţiei, adică a
interzicerii accesului sau îndepărtării din instituţiile publice a acelor
persoane cu privire la care există certitudinea că au făcut parte din regimul
comunist.
Fiecare ţară confruntată cu problema lustraţiei, în funcţie de scopul
urmărit şi de specificul naţional, a adoptat un anumit tip de realizare a
lustraţiei, considerându-se, în doctrină, că Cehia a reglementat un model
radical, că Lituania şi ţările baltice au adoptat un model intermediar şi că
Ungaria, Polonia şi Bulgaria s-au raliat unui model moderat.
În România, comunismul a fost condamnat la nivel de doctrină,
schimbarea regimului fiind consacrată prin acte juridice cu valoare
constituţională, precum Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României nr.1 din 22
decembrie 1989, şi Decretul-Lege privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor
teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al
României nr.4 din 27 decembrie 1989.
După o încercare nereuşită, cea din 1997, adoptarea în România a
Legii lustraţiei este lipsită de eficienţă juridică, nefiind actuală, necesară şi
utilă, doar cu o semnificaţie exclusiv morală, ţinând seama de perioada mare
de timp care a trecut de la căderea regimului totalitar comunist.
De altfel, chiar iniţiatorii legii, invocând art.53 din Constituţie, afirmă
că Legea lustraţiei se subscrie acestei norme constituţionale care statuează că
„Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea […] moralei
publice, […]”, morală întinată de cutumele comunismului.
La ora actuală, în România, în ceea ce priveşte funcţiile de demnitate
publică, nu există o condiţionare a ocupării acestora de neapartenenţa la
vechile structuri comuniste, ci există doar obligaţia de a declara apartenenţa
sau neapartenenţa la poliţia politică.
În condiţiile legislaţiei actuale, o asemenea condiţie este numai cea
prevăzută la art.50 lit.j) din Legea nr.188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici şi are următorul conţinut: „Poate ocupa o funcţie
publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: […] j) nu a
desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.
Procedând la examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că, astfel cum rezultă din preambulul care însoţeşte Legea lustraţiei,
adoptarea acesteia “este necesară pentru consolidarea valorilor şi
instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor
fundamentale prevăzute de Constituţie, justificând astfel restrângerea
exercitării unor drepturi şi libertăţi ale unor persoane, prin restrângerea
exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de
putere şi în aparatul represiv al regimului communist, în perioada 6 martie
1945 – 22 decembrie 1989.”
Curtea ia notă de formularea într-o manieră defectuoasă, confuză şi
deficitară a preambulului legii, ceea ce duce la concluzia că restrângerile şi
interdicţiile prevăzute de această lege au ca scop „restrângerea exercitării
dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în
aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989.”
Curtea observă, de asemenea, că dispoziţiile Legii lustraţiei sunt lipsite
de rigoare normativă, nefiind suficient de clare şi de precise.
Faţă de aceste ambiguităţi, Curtea se mărgineşte să atragă atenţia
asupra posibilelor dificultăţi de ordin practic în aplicarea măsurilor prevăzute
de lege.
În continuare, Curtea reţine că în concepţia legii criticate răspunderea
juridică şi sancţionarea se întemeiază pe deţinerea unei demnităţi sau funcţii
în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist.
Răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderant
individuală şi există numai întemeiată pe fapte juridice şi acte juridice
săvârşite de o persoană, iar nu pe prezumţii.
Aşa cum s-a mai arătat, lustraţia nu poate fi utilizată ca mijloc de
pedeapsă sau răzbunare, deoarece scopul acesteia nu este pedepsirea celor
prezumaţi vinovaţi. O pedeapsă poate fi impusă doar pentru o activitate
criminală din trecut, pe baza Codului penal aplicabil şi în conformitate cu
toate procedurile şi garanţiile procesului penal.
Or, supusă controlului de constituţionalitate sub acest aspect, Legea
lustraţiei este excesivă în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu
permite individualizarea măsurii. Această lege instituie o prezumţie de
vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere
colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice,
ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept şi
prezumţiei de nevinovăţie instituită prin art.23 alin.(11) din Constituţie. Chiar
dacă legea criticată permite apelarea la justiţie pentru justificarea interzicerii
dreptului de a candida şi a fi ales în funcţii şi demnităţi, aceasta nu
reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor
activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu oferă garanţii adecvate de control
judiciar asupra aplicării măsurilor restrictive.
Nici o persoană nu va putea fi supusă lustraţiei pentru opinii personale
şi convingeri proprii, sau pentru simplul motiv de asociere cu orice
organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu
a comis încălcări grave ale drepturilor omului. Lustraţia este permisă doar cu
privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii
ale statului la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului.
Articolul 2 al legii supuse controlului de constituţionalitate prevede
una din principalele sancţiuni colective care vizează dreptul de a candida şi
dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate a persoanelor
care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile
acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art.37 şi
art.38 prin care se consacră dreptul de a fi ales, cu interdicţiile expres şi
limitativ menţionate. Este evident că dispoziţiile art.2 din Legea lustraţie
excedează cadrului constituţional, prevăzând o nouă interdicţie dreptului de
acces în funcţiile publice care nu respectă art.53 din Constituţie referitoare
la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, Curtea
constată că această limitare este lipsită de proporţionalitate în raport cu
scopul urmărit, întrucât aduce atingere însăşi existenţei dreptului şi nu îşi
justifică necesitatea într-o societate democratică.
Curtea consideră că Legea lustraţiei aduce atingere şi principiului
neretroactivităţii legii consacrat în art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit
căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.” Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni
săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea nu se poate pretinde ca,
respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în
vedere eventuale reglementări viitoare.
Totodată, Curtea observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21
de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a
avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru
disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit
un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie
privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum
şi a altor circumstanţe.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului privind legitimitatea legii lustraţiei în timp.
Astfel, în cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat
cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen
nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale
parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins
într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate
neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi
fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea
regimului, “când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de
alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a
înlătura un astfel de risc.” Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea
art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, motivând că nu s-a dovedit faptul că
excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu
scopul legitim. În speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în
acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim
democratic în Letonia nu au fost suficient de serioase pentru a justifica
restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp,
nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură.
De asemenea, în cauza Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi
Ungureanu contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în
România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul
interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă,
de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale Convenţei
europene, iar democraţia se clădeşte pe plurarism politic.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.
(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al
art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
C U R T E A C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă
În numele legii
Decide:
Constată că Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la
unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este neconstituţională.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 7 iunie 2010 şi la aceasta au
participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Acsinte Gaspar,
Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader şi
Augustin Zegrean, judecători.