Intre observatiile critice la adresa sistemului judiciar romanesc cuprinse in rapoartele inaintate in cadrul mecanismului de cooperare si verificare a fost retinuta de fiecare data in ultimii ani si aceea a lipsei unei jurisprudente
unificate si clare, situatie care afecteaza credibilitatea, predictibilitatea, stabilitatea si certitudinea actului judiciar, precum si unele abuzuri procesuale care prelungesc nejustificat solutionarea cauzelor aflate pe rolul instantelor judecatoresti. Desfasurarea procesului judiciar intr-un termen optim si previzibil reprezinta o preocupare presanta nu numai in Romania. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a creat o jurisprudenta bogata in materia „termenului rezonabil”. S-a afirmat si o doctrina care a scos la iveala ca justitia care nu solutioneaza cauzele intr-un termen optim este, de fapt, o justitie ratata (justice delayed is justice denied). Chiar Curtea Europeana este confruntata cu aceasta problematica, din moment ce, excedata de numarul mare de sesizari, termenele de solutionare sunt dincolo de exigentele pe care Comisia pentru eficientizarea justitiei din cadrul Consiliului Europei le-a fixat in strategia afirmata de multa vreme.
Fata de situatia in care se afla tara noastra, aceea de „monitorizare” post aderare, este firesc sa se caute solutii legislative sau modalitati practice de surmontare a unor ramaneri in urma in realizarea unei justitii mai dinamice, cu respectarea desigur a garantiilor procesuale care asigura cerintele „procesului echitabil”. S-a creat, in tumultul dezbaterilor politice pe aceasta tema, impresia ca scopul realizarii rapiditatii actului de justitie ar putea lasa pe locul doi sau mai rau ar putea sacrifica cerintele de legalitate indispensabile procesului judiciar. In fapt, iritarea externa este, in multe cazuri, alimentata de „mesaje” incorecte sosite din tara care nu sunt de fiecare data de natura a pastra informatia in limitele adevarului. Pana la urma, in Rapoartele privind progresele realizate de Romania in cadrul MCV, reformarea sistemului judiciar roman este constant legata de lupta impotriva coruptiei, remarcandu-se faptul ca nu s-au finalizat si nu exista condamnari in cele 5-6 cazuri de mare coruptie. Se trece cu vederea interventia abuziva ministrului de justitie din perioada 2005-2007 in actul legislativ, care prin ordonante de urgenta a realizat „performanta” de a introduce in legislatia penala si procesual penala dispozitii normative neconstitutionale, dispozitii care toate au fost declarate ulterior neconstitutionale, fapt de natura a tergiversa cursul proceselor cu cel putin 3 ani.
In ceea ce priveste practica neunitara, este in afara indoielii ca asigurarea aplicarii unitare a legii in activitatea de judecata cade in responsabilitatea judecatorilor, ca Suprema instanta trebuie sa exercite prin mijloacele legale ce-i stau la dispozitie obiectivul constitutional major de a asigura interpretarea si aplicare unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, dar este iluzoriu a ne inchipui ca acest deziderat ar putea fi realizat in conditiile unei legislatii incoerente, unor coduri „arhaice”, unor politici de resurse (umane si financiare) profund gresite. Inalta Curte de Casatie si Justitie este cea mai aglomerata curte suprema din Uniunea Europeana, iar sesizarea sa in actualul sistem, cu aproximativ 80 de recursuri in interesul legii pe an reprezinta pentru celelalte curti europene o curiozitate greu de inteles, in conditiile in care in aceste curti numarul sesizarilor este intre 5 si 10 pe an.
In ordinea interventiilor legislative mentionam, mai intai, Legea nr. 177/2010 publicata in Monitorul Oficial nr. 672 din 4 octombrie 2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei. Modificarile aduse Legii nr. 47/1992 au fost solicitate expres in Raportul din septembrie 2009 considerandu-se ca suspendarea judecarii cauzelor la instanta care solutioneaza fondul pana cand Curtea Constitutionala solutioneaza exceptia de neconstitutionalitate conduce la tergiversarea procesului. Fata de textul anterior al art. 29 care obliga expres judecatorul fondului sa suspende judecarea cauzei pana la solutionarea de catre Curtea Constitutionala a exceptiei de neconstitutionalitate, actuala redactare inlocuieste textul cu altul nou care are urmatoarea redactare: 2. La articolul 29, alineatul (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(4) Sesizarea Curtii Constitutionale se dispune de catre instanta in fata careia s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate, printr-o incheiere care va cuprinde punctele de vedere ale partilor, opinia instantei asupra exceptiei si va fi insotita de dovezile depuse de parti. Daca exceptia a fost ridicata din oficiu, incheierea trebuie motivata, cuprinzand si sustinerile partilor, precum si dovezile necesare. Odata cu incheierea de sesizare, instanta de judecata va trimite Curtii Constitutionale si numele partilor din proces cuprinzand datele necesare pentru indeplinirea procedurii de citare a acestora”.
Alineatul (5) de la art. 5 este expres abrogat. Judecatorul a quo va sesiza judecatorul a quem cu exceptia de neconstitutionalitate, isi va exprima opinia in legatura cu aceasta si va continua judecata pe fond (sau in caile de atac daca exceptia este ridicata acolo), iar dupa ce se va pronunta instanta de contencios constitutional, in raport de solutia de admitere sau de respingere a exceptiei, aceasta se va reflecta asupra procesului. In cazul respingerii exceptiei, evident solutia pe fond nu poate fi influentata. In cazul, insa, admiterii exceptiei, consecintele pot influenta cursul procesului. In penal, aceasta solutie poate impieta chiar si asupra desfasurarii urmaririi penale daca textul declarat neconstitutional a avut preeminenta in luarea unor masuri procesuale (arestul preventiv, indisponibilizarea unor bunuri etc.). Daca procesul este incheiat printr-o hotarare definitiva sau, dupa caz, irevocabila, lucrurile se pot complica in forte mare masura cu consecinte ce pot antrena chiar responsabilitati (simpla adaugare a unui nou motiv de revizuire neputand fi, in niciun caz, suficienta). Tare ma tem ca privirea critica se va indrepta din nou asupra judecatorului fondului care va fi facut responsabil pentru ca nu a stabilit „termene care sa permita valorificarea deciziei Curtii Constitutionale” (citat din punctul de vedere al Guvernului, semnat de Primul-ministru Emil Boc, cu adresa nr. 13652/20.09.2010, transmis Curtii Constitutionale in dosarul nr. 3758A/2010). Cu alte cuvinte, judecatorul nu va suspenda judecata cauzei dar nimic nu-l impiedica, in opinia Guvernului, sa dea termene pana dupa pronuntarea Curtii!
Totodata, Legea nr. 177/2010 de modificare a unor prevederi din legea organica a functionarii Curtii Constitutionale introduce o dispozitie potrivit careia daca „la data comunicarii deciziei Curtii Constitutionale cauza se afla pe rolul altui organ judiciar, instanta comunica acesteia decizia” (s.n.). In aceasta situatie, instanta care a sesizat Curtea Constitutionala si care ulterior s-a dezinvestit de cauza ramane obligata sa trimita decizia Curtii organului judiciar pe rolul caruia se afla in acel moment cauza. Desigur, decizia Curtii Constitutionale isi va produce efectele din momentul publicarii sale in Monitorul Oficial.
Consideram ca interventia legiuitorului este una de circumstanta, luata pentru a atenua criticile Comisiei Europene, critici care au in vedere o presupusa intarziere a solutionarii cauzelor de mare coruptie prin intermediul ridicarii exceptiilor de neconstitutionalitate, iar viitorul va confirma daca instanta de control constitutional va fi in mod major degrevata. In realitate, este necesar sa fie luat in discutie intregul sistem reglementat in Legea nr. 47/1992 si, cu ocazia unei eventuale revizuiri a Constitutiei, sa se regandeasca chiar Titlul V al acestuia.
Modalitatea destul de superficiala in care s-a intervenit legislativ in acest caz lasa usor impresia unei tentative de minimalizare a controlului de constitutionalitate desfasurat potrivit Constitutiei, pe aceasta cale.
In cele din urma, ambele forme de realizare a controlului (obiectia de neconstitutionalitate si exceptia de neconstitutionalitate) se afla pe acelasi plan de importanta. Fiind de ordine publica, exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata de parti, de Ministerul Public sau din oficiu de chiar instanta judecatoreasca sau de Avocatul Poporului. Odata sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate, Curtea este obligata sa o solutioneze chiar daca, pe parcurs autorul exceptiei declara ca renunta la exceptie.
Faptul ca, in ordinea discutiei de mai sus, controlul a posteriori este la fel de important ca si cel a priori, este confirmat si de recenta modificare a Constitutiei franceze care raspunde unei insistente dezbateri si introduce aceasta forma de control si in Franta.
In limitele aceleiasi preocupari, privind accelerarea judecatii, se plaseaza si prevederile Legii nr. 202/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010. Legea este stufoasa, reglementarile ei privesc numeroase institutii procedurale (civile sau penale). Intentia legiuitorului a fost probabil de a aseza premisele intrarii in vigoare a noilor coduri. Daca asa sta lucrurile, credem ca raman in continuare numeroase chestiuni teoretice si practice care trebuie clarificate prin legile de punere in executare a codurilor, chestiuni care vor ridica si aspecte de tehnica legislativa.
Nu dorim sa ne referim decat punctual la doua solutii cuprinse in lege.
Prima este cea care priveste cererea de stramutare a judecarii procesului penal, pentru motivele prevazute de lege. Este de apreciat preocuparea legiuitorului de a introduce ordine in reglementarea institutiei. Avand in vedere faptul ca solutionarea cererilor de stramutare este in competenta Instantei Supreme, precum si ratiunea existentei institutiei pentru asigurarea echitatii desfasurarii procesului, credem ca detaliile de reglementare si incorsetarea exagerata a judecatorului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin fixarea imperativa a instantei la care sa se stramute cauza, apar ca fiind exagerate. Astfel, spre exemplu, legiuitorul stabileste ca, in cazul in care Inalta Curte gaseste cererea de stramutare intemeiata, „dispune judecarea stramutarii cauzei la una dintre instantele din circumscriptia aceleiasi curti de apel sau din circumscriptia unei curti de apel invecinate” (s.n.). In buna masura, reglementarea este usor excesiva. In fond, ratiunea institutiei tine tocmai de existenta prezumata la nivelul curtilor de apel a unui „bloc” de interpretare fata de care justitiabilul are rezerve sau a unor presupuse relatii care pot influenta actul de justitie, relatii ce pot fi usor extrapolate intr-un spatiu determinat.
In sfarsit, schimbari importante s-au operat in materia reorganizarii si functionarii recursului in interesul legii. Este in afara discutiei faptul ca recursul in interesul legii reprezinta una din parghiile prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie isi poate realiza sarcina constitutionala de asigurare a interpretarii si aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti. Este o institutie de traditie, atat in Romania, cat si, in general, in Europa. In ultimul timp, privirile s-au indreptat cu insistenta inspre functionarea institutiei in Romania, in speranta solutionarii unei fatete a „crizei justitiei” – practica neunitara. In noua sa forma, reglementarea organizeaza functionarea intr-o modalitate dezbatuta de multa vreme. Elementele de noutate privesc subiectele de sezina, pregatirea sedintei de judecata si completul care urmeaza sa solutioneze recursul.
Intre subiectii care au calitate procesuala in sesizarea Inaltei Curti cu o cerere de constatare a existentei practicii neunitare in aplicarea aceluiasi text de lege a fost inclus si Avocatul Poporului. Nu cunoastem justificarea unei atari solutii legislative (probabil, pentru simetrie, intrucat are dreptul sa ridice exceptia de neconstitutionalitate). Consideram ca stabilirea unei atari indatoriri pentru Avocatul Poporului este lipsita de sens, impovaratoare si excesiva pentru aceasta institutie. Adaugand la competenta Avocatului Poporului dreptul (indatorirea) de a sesiza Inalta Curte cu solutionarea unui recurs in interesul legii vadeste o neintelegere atat a rolului acestuia in apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice, cat si in ratiunea si finalitatile institutiei recursului in interesul legii. Persoanele fizice interesate in solutionarea unor cauze pe care le au in fata instantelor de judecata vor fi usor dispuse sa sesizeze Avocatul Poporului pentru introducerea unui atare recurs crezand/ sperand ca este vorba de o alta cale de atac. Va fi greu sa li se explice pozitia si ratiunea institutiei in procesul aplicarii legii de catre instante, iar, pe de alta parte, acest lucru va expune in mod nejustificat autoritatea constitutionala Avocatul Poporului. Pe de alta parte, fata de reglementarea legala actuala a institutiei si fata de resursele la dispozitia acesteia, nu intrevedem cum va putea sa-si procure informatia Avocatul Poporului pentru a putea face dovada ca problemele de drept care formeaza obiectul judecatii au fost solutionate in mod diferit prin hotarari judecatoresti irevocabile/ definitive, pe care sa le anexeze.