Reclamanţii au invocat art. 6, 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii), atât ca temei principal, cât şi coroborat cu articolul 14 (interzicerea discriminării). În baza acestor temeiuri din Convenţie, reclamanţii s-au plâns, în primul rând, că taxă de poulare pe care au fost obligaţi s-o plătească este discriminatorie raportată la dreptul Uniunii europene, fiind aplicabilă (în acel moment) numai cu ocazia înmatriculării în România a maşinilor cumpărate în alte ţări membre ale Uniunii Europene.
Curtea a trebuit să stabilească, mai întâi, dacă reclamanţii aveau, atunci când au sesizat instanţele interne, o creanţă suficient de bine determinată pentru a fi şi exigibilă în sensul Art. 1 din Protocolul nr. 1, cu privire la taxa pe care aceştia au plătit-o în virtutea OUG nr. 50/2008 care a fost considerată contrară dreptului Uniunii Europene prin hotărârea Tatu a Curţii de justiţie a Uniunii Europene la 7 aprilie 2011. Jurisdicţiile interne, sesizate anterior acestei hotărâri Tatu, au apreciat contrariul.
Curtea a notat că norma aplicabilă în cauză din dreptul Uniunii Europene este art. 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFU) care are drept scop să asigure libera circulaţie a mărfurilor între Statele membre în condiţii normale de concurenţă şi vizează eliminarea oricărei forme de protecţie care ar putea rezulta din aplicarea normelor interioare discriminatorii cu privire la produsele originare din alte State membre. Curtea a observat că, în speţă, este vorba de o normă generală privind aplicarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor.
Înaintea hotărârii Tatu, practica jurisdicţiilor din România era neunitară cu privire la stabilirea conformităţii taxei de poluare impuse de OUG nr. 50/2008 cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Răspunsul la această problemă juridică nefiind evident, a fost necesară intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).
Pentru că hotărârile instanţelor interne au fost pronunţate înainte de 7 aprilie 2011 (data hotărârii CJUE în cauza Tatu), Curtea a apreciat că dreptul de creanţă al reclamanţilor nu îşi avea originea într-o normă comunitară perfect clară, precisă şi direct aplicabilă.
Curtea aminteşte că, exceptând cazurile arbitrare, ea nu poate cunoaşte erorile de fapt şi de drept comise de către instanţele interne, cărora le revine sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern. În final, Curtea a apreciat că nimic nu îi permite să concluzioneze că deciziile pronunţate în speţă de instanţele române şi criticate de către reclamanţi erau în mod vădit inechitabile sau arbitrare. Curtea a concluzionat că Art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei nu este aplicabil în speţă.
În ceea ce priveşte plângerile privitoare la discriminări, Curtea aminteşte că Art. 14 al Convenţiei nu are existenţă autonomă, acesta coroborându-se cu celelalte condiţii ale Convenţiei şi Protocolalelor sale. Prin urmare, acest articol devine inaplicabil când faptele litigiului nu întrunesc celelalte condiţii ale Convenţiei. În fapt, reclamanţii nu pot fi consideraţi titularii unui bun sau a unei creanţe îndeajuns determinată pentru a fi exigibilă în sensul jurisprudenţei constante a CEDO.
În final, Curtea a reiterat că Art. 6 al Convenţiei nu se aplică în litigii fiscale ce au ca obiect impuneri fără caracter represiv. Această ultimă parte a plângerii invocate de către reclamanţi este deci, de asemenea, inadmisibilă. A se vedea, pentru cauze similare: Emesa Sugar N.V. c. Olandei şi Jussila c. Finlandei [GC].
Prin urmare, Curtea a constatat că plângerile în cauză sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul Art. 35 § 3 (a), respingându-le făcând aplicarea Art. 35 § 4.