Plangere impotriva actelor si masurilor procurorului – avocat

În conformitate cu prevederile art. 2781 C. proc. pen., plângerea întemeiată pe aceste prevederi poate fi formulată numai împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, şi anume împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Prin urmare, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate în art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., este inadmisibilă.

În raport cu prevederile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007, plângerea îndreptată împotriva rezoluţiei prin care procurorul a respins o plângere care nu întruneşte cerinţele prevăzute în art. 222 C. pen. pentru a constitui un mod de sesizare a organului de urmărire penală este inadmisibilă.

I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 1021 din 21 mai 2009

Prin cererea adresată Biroului de Informare şi Relaţii Publice al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin poştă electronică şi înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 aprilie 2009, petiţionarul O.V. a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009 emisă de procurorul O.L. şi rezoluţiei nr. 1405/817/VIII/1/2009 din 18 februarie 2009 emisă de M.I., procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi a se dispune, în temeiul prevederilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., redeschiderea urmăririi penale în baza plângerii adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum a fost depusă la sediul acestuia în data de 9 decembrie 2008.

Petiţionarul a precizat că prin abuzurile săvârşite de şase judecători ai Curţii de Apel Cluj şi superficialitatea celor doi procurori este văduvit de drepturile salariale precizate în acţiunea ce face obiectul dosarului nr. 4337/84/2006 al Tribunalului Sălaj şi reclamate în plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând plângerea formulată de petiţionarul O.V. în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei din 15 ianuarie 2009 dată în dosarul nr. 23696/6707/VIII/1/2008 şi a rezoluţiei din 18 februarie 2009 dată în dosarul nr. 1405/817/VIII/1/2009 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că plângerea este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

În conţinutul dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, legiuitorul a prevăzut că, după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Aşa cum rezultă din norma procedurală menţionată, plângerea care are un asemenea temei vizează expres şi limitativ soluţiile de netrimitere în judecată, respectiv neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, precum şi actele procedurale, respectiv rezoluţia, ordonanţa sau rechizitoriul emise de procuror, în raport cu soluţiile de netrimitere în judecată menţionate.

De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 283 din 11 aprilie 2008, s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că „plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.”

În considerentele acestei decizii s-a arătat că „…din moment ce prin dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident că în cazul celorlalte acte sau măsuri ale procurorului sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc. (…) Aşa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispoziţiei sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui text de lege.”

Or, în cauză, prin rezoluţia din 15 ianuarie 2009 în lucrarea cu nr. 23696/6707/VIII/1/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, procurorul a dispus respingerea plângerii formulate de O.V., ca neîntemeiată, constatând, în considerentele rezoluţiei, că lucrarea are ca obiect o plângere formulată de O.V. împotriva unor judecători de la Curtea de Apel Cluj. Din cele relatate a rezultat că autorul plângerii este nemulţumit de modul în care aceştia au soluţionat, cu caracter definitiv, un litigiu cu angajatorul său, pe care l-a dedus judecăţii. După ce prezintă argumentele prin care contestă soluţia adoptată de instanţă, O.V. arată: „M-am adresat Consiliului Superior al Magistraturii, dar acesta mi-a răspuns că nu se poate face nimic singura soluţie fiind căile de atac. Cum căile de atac mi-au fost închise (n.n.: le-a epuizat), singura speranţă îmi rămâne în cercetarea probelor de la dosar şi dovedirea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a abuzurilor săvârşite de aceşti judecători.” În raport cu aspectele prezentate a rezultat cu evidenţă lipsa de temei a plângerii formulate, prin aceasta neurmărindu-se, practic, decât o nouă examinare a cauzei, pe calea unei sesizări penale ad-hoc, în condiţiile epuizării căilor legale de atac.

Prin rezoluţia din 18 februarie 2009 dată de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în lucrarea cu nr. 1405/817/VIII/1/2009, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii petiţionarului O.V., formulată împotriva rezoluţiei nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009 a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, precum şi comunicarea soluţiei.

În considerentele rezoluţiei menţionate, procurorul şef secţie a constatat că la data de 10 decembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie plângerea petiţionarului, în care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de magistraţii C.A., S.M. şi C.G., judecători în cadrul Curţii de Apel Cluj, care au instrumentat dosarul nr. 4337/84/2006, respectiv judecătorii B.L., U.L. şi M.D., care au judecat contestaţia în anulare (dosar nr. 1518/33/2008).

În fapt, petiţionarul este nemulţumit de modul în care magistraţii menţionaţi anterior au soluţionat, cu caracter definitiv, litigiul cu angajatorul său, pe care l-a dedus judecăţii.

Prin rezoluţia nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009 a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiţionar.

În motivarea soluţiei s-a reţinut „lipsa de temei a plângerii formulate, prin aceasta neurmărindu-se, practic, decât o nouă examinare a cauzei, pe calea unei sesizări penale ad-hoc, în condiţiile epuizării căilor legale de atac.”

Prezenta plângere este formulată împotriva soluţiei sus-menţionate.

Din examinarea cauzei a rezultat că rezoluţia nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009 a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legală şi temeinică, plângerea petiţionarului neavând caracterul unei plângeri penale, în înţelesul dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen.

Pentru ca plângerea penală să fie considerată mijloc de sesizare a organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, precum şi mijloacele de probă de care înţelege să se folosească, ceea ce nu a fost cazul în plângerea formulată de petiţionar.

Din acest punct de vedere, în cuprinsul plângerii, petiţionarul a făcut referiri evazive din care nu rezultă indicii în sensul săvârşirii vreunei infracţiuni de către magistraţii vizaţi.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că plângerea petiţionarului O.V. împotriva rezoluţiilor arătate a fost exercitată cu nerespectarea cerinţelor legale, deoarece prin actele procedurale menţionate nu a fost dispusă niciuna din soluţiile de netrimitere în judecată prevăzute de lege, în mod expres şi limitativ, în normă indicată, şi anume neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, aşa încât plângerea se circumscrie accepţiunii unui act pe care legea nu-l îngăduie şi îl sancţionează cu inadmisibilitatea.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul O.V. împotriva rezoluţiei din 15 ianuarie 2009 dată în dosarul nr. 23696/6707/VIII/1/2008 şi a rezoluţiei din 18 februarie 2009 dată în dosarul nr. 1405/817/VIII/1/2009 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Lasă un comentariu