AUTORITATEA-PARINTEASCA-COMUNA – Cum se manifesta principiul exercitarii in comun si in mod egal a autoritatii parintesti
Conceptia legiuitorului, in concordanta cu viziunea Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, este aceea ca interesul copilului este realizat cel mai bine prin exercitarea de catre ambii parinti a drepturilor si indatoririlor parintesti, in comun si in mod egal.
In acest sens, art. 18 din Conventie prevede obligatia statelor parti „de a depune eforturi pentru asigurarea recunoasterii principiului potrivit caruia ambii parinti au responsabilitati comune pentru cresterea si dezvoltarea copilului. (…) Acestia trebuie sa actioneze, in primul rand, in interesul suprem al copilului”.
Cresterea copilului alaturi de parintii sai este, potrivit art. 30 din Legea nr. 272/2004, un drept al copilului. In ceea ce ii priveste pe parinti, exercitarea drepturilor parintesti este un drept si in acelasi timp o obligatie (a se vedea si art. 483 NCC).
Situatii particulare. Exercitarea comuna si egala a drepturilor parintesti este, dincolo de valoarea juridica, un deziderat. Realitatea ofera insa o diversitate de situatii practice in care acesta nu poate fi atins, fie din motive obiective – datorita decesului, stabilirii filiatiei fata de un singur parinte, incapacitatii celuilalt parinte de a-si exprima vointa, punerea sub interdictie etc. – fie pentru ca autoritatile (judiciare, cel mai adesea, dar si cele administrative) apreciaza ca nefiind in interesul copilului exercitarea in comun sau/si in mod egal a autoritatii parintesti (a se vedea, in acest sens, comentariul de la art. 483 NCC).
Prezumtia legala. Constituind regula, exercitarea comuna si egala a drepturilor parintesti creeaza, atata timp cat nu se face cunoscuta o alta situatie juridica, o prezumtie: de regula, tertii sunt indreptatiti sa creada cu privire la un anumit copil ca drepturile si indatoririle parintesti se exercita comun si egal de cei doi parinti.
Data fiind dificultatea care s-ar crea daca pentru orice act cotidian intreprins cu privire la copil s-ar solicita intotdeauna acordul ambilor parinti, legiuitorul a instituit prezumtia de existenta a consimtamantului si a celuilalt parinte decat cel care intreprinde actul, menita sa inlesneasca, dar si sa confere o anumita certitudine si stabilitate raporturilor civile.
Prezumtia, constituind valorificarea unor solutii jurisprudentiale, reprezinta o noutate pentru legislatie. Conditiile functionarii prezumtiei: sa fie intreprins un act care priveste pe copil, de catre unul dintre parinti; actul sa fie unul curent, uzual pentru viata si activitatea copilului; acest act sa se faca in realizarea unui drept sau a unei obligatii parintesti cu privire la bunurile sau la persoana minorului.
Prezumtia poate fi invocata numai de un tert (iar nu si de celalalt parinte, de exemplu) si numai daca a fost de buna-credinta, adica nu a stiut pe alta cale despre dezacordul parintilor cu privire la acel act. Buna-credinta se prezuma, la randul ei, pana la proba contrara.
Fata de instituirea regulii exercitarii comune si egale a drepturilor si indatoririlor parintesti inclusiv in caz de divort al parintilor (art. 397 NCC), prezumtia de consimtamant al ambilor parinti functioneaza si in acest caz.
Prezumtia nu functioneaza in situatiile in care legea insasi impune, in mod expres, exprimarea consimtamantului de catre ambii parinti. O astfel de cerinta legala apare insa oricum, in acte de o anumita importanta sau gravitate, iar nu pentru acte curente.
Drept tranzitoriu. Aplicarea in timp a noii dispozitii. Potrivit art. 50 din Legea nr. 71/2011, „dispozitiile art. 503 alin. (2) din Codul civil privind prezumtia de mandat tacit reciproc intre parinti sunt aplicabile in cazul actelor curente incheiate de unul dintre parinti, dupa intrarea in vigoare a Codului civil”. Prin urmare, pentru acte similare incheiate anterior acestei date, prezumtia nu functioneaza.