Nu de puţine ori, în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni folosim expresii precum: casa aceasta este proprietatea lui X, câinele acesta este al meu, calculatorul prietenului meu este Pentium III etc. Alteori, când găsim un obiect oarecare (un pix, un stilou, o umbrelă…) obişnuim să întrebăm: al cui este acest obiect? Şi nu considerăm normal să ni-l însuşim.
Toate aceste expresii (proprietatea lui X, casa mea, calculatorul prietenului meu) şi alte sute de mii de asemenea exemple sunt legate de unul şi acelaşi termen: proprietatea.
Proprietatea presupune dreptul unei persoane (sau a mai multora) care, într-un fel sau altul (prin cumpărare, moştenire, donaţie) a devenit stăpân asupra unui bun oarecare, iar noi avem obligaţia (prin lege sau normă – regulă morală) să respectăm această proprietate.
Prin proprietate înţelegem deopotrivă:
– stăpânirea deplină asupra unui bun;
– raporturi (relaţii) sociale care se stabilesc între oameni în legătură cu posesia bunurilor.
Cel care posedă bunuri poartă denumirea de subiectul proprietăţii sau proprietarul. El este întotdeauna o persoană (sau mai multe), un grup de oameni sau statul.
Bunurile care se află în proprietatea subiectului poartă denumirea de obiectul proprietăţii; pământul, clădirile, cărţile, alimentele, maşinile, hainele sunt câteva exemple de bunuri. Dacă nu există subiect sau obiect al proprietăţii, nu există proprietate. Există mai multe forme de proprietate:
Proprietatea particulară sau privată, atunci când subiectul proprietăţii este o persoană (proprietate particulară individuală) sau mai multe persoane (proprietate particulară asociativă).
Proprietatea publică aparţine statului sau administraţiilor publice centrale şi locale. În acest caz subiectul proprietăţii este statul.
Proprietatea mixtă. În unele situaţii bunurile pot aparţine atât unor proprietari privaţi cât şi statului. De cele mai multe ori acest tip de proprietate ia naştere prin asocierea celor două tipuri de proprietate (privată şi publică). Unele societăţi pe acţiuni (întreprinderi la care mai multe persoane se asociază cu o parte din proprietate) se pot afla în proprietate mixtă (o parte din acţiuni sunt deţinute de către stat şi o parte de către proprietari particulari).
Formele de proprietate nu au existat dintotdeauna aşa cum le cunoaştem noi astăzi. Istoria societăţii omeneşti este şi istoria evoluţiei diferitelor forme de proprietate.
Unii gânditori (cum ar fi, de exemplu, Adam Ferguson) consideră că evoluţia formelor de proprietate s-a desfăşurat pe parcursul a patru etape:
- Vânătoarea şi culesul fructelor din perioada primitivă:
– se caracterizează prin proprietatea întregului grup asupra vânatului sau fructelor; hrana procurată revine întregii comunităţi şi este destinată folosirii imediate;
– singurele obiecte de proprietate individuală sunt armele, ustensilele şi blănurile pe care le posedă fiecare membru al comunităţii.
- Păstoritul şi creşterea animalelor:
– proprietatea întregii comunităţi se restrânge, limitându-se la locurile de păstorit;
– se extinde proprietatea privată asupra animalelor şi a pieilor;
– oamenii încep să fie preocupaţi de apărarea proprietăţii şi creează reguli şi legi specifice;
– nu toate popoarele au parcurs această etapă; unele triburi de indieni considerau că este o înjosire să creşti animale, de vreme ce le poţi găsi în orice moment în pădure.
- Agricultura şi cultivarea pământului:
– o dată cu agricultura apare şi un nou tip de proprietate: proprietatea asupra pământului;
– ca urmare a nevoi de siguranţă şi protecţie, proprietatea asupra pământului este atestată printr-un act de proprietate;
– ponderea proprietăţii private creşte o dată cu apariţia utilajelor agricole; evident că va cuprinde şi roadele muncii;
– se micşorează considerabil ponderea proprietăţii comune.
- Etapa industrială şi comercială
– aria bunurilor care constituie obiectul proprietăţii creşte foarte mult;
– apar diferite forme de asociere a proprietarilor;
– reglementarea proprietăţii şi protecţia acesteia se realizează prin legi speciale;
– dimensiunile proprietăţii private sunt din ce în ce mai mari;
– proprietatea publică se dezvoltă în proporţii diferite de la o ţară la alta.
În zilele noastre obiectele proprietăţii devin tot mai flexibile şi sunt utilizate din ce în ce mai multe pe piaţă (ca obiect de vânzare-cumpărare). În plus, unii gânditori susţin că omenirea trebuie să-şi considere capacităţile intelectuale drept proprietate, a cărei dezvoltare permite progresul umanităţii.
O caracteristică importantă a societăţilor democratice este pluralismul formelor de proprietate; aceasta coexistă şi se află într-o permanentă competiţie. Competiţia dintre formele de proprietate este o condiţie a progresului societăţii.
Concluzii:
– proprietatea este o relaţie care se stabileşte între oameni în legătură cu diverse tipuri de bunuri. Ea cunoaşte mai multe forme care au evoluat de-a lungul istoriei omenirii.
– Astăzi coexistă şi sunt interdependente trei mari tipuri de proprietate: proprietatea privată, publică şi mixtă.
Dreptul la proprietate. Calitatea de proprietar. Încălcarea dreptului de proprietate.
Dreptul la proprietate este un drept civil.
Semnificaţia dreptului la proprietate est recunoscută încă de John Locke. Considerat drept natural, dreptul la proprietate este pentru filozoful britanic un atribut al fiinţei umane avut prin naştere, de la Dumnezeu.
Calitatea de proprietar
Oamenii pot deveni proprietari pe diferite căi:
– moştenire (eu sunt moştenitorul tuturor bunurilor părinţilor mei).
– donaţii (un cercetător mi-a donat tratatele sale de medicină).
– cumpărare (îmi cumpăr o casă).
O dată dobândită calitatea de proprietar, pentru a putea să ne bucurăm în deplină securitate de aceasta, este necesar ca ceilalţi oameni să recunoască drepturile noastre asupra diferitelor bunuri. Acest lucru se realizează prin intermediul dreptului la proprietate.
Dreptul la proprietate
Dreptul la proprietate este dreptul unei persoane sau al unui grup de a poseda bunuri, a le utiliza, a hotărî în legătură cu rezultatele obţinute.
Existenţa dreptului de proprietate a fost justificată de oameni în diverse moduri.
– Astfel, teoriile tradiţionale ale dreptului la proprietate considerau că oamenii trebuie să respecte drepturile la proprietate, întrucât acestea derivă din legile lui Dumnezeu, ale naturii sau raţiunii. Aceste drepturi se numesc drepturi naturale.
– Mai târziu, această idee s-a regăsit într-o serie de documente politice, cum a fost „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, Franţa, 1879.
Din punct de vedere istoric şi moral, drepturile naturale preced drepturile consfinţite prin lege.
Formarea statelor moderne şi apariţia Constituţiilor a implicat garantarea dreptului la proprietate prin lege.
Aceleaşi legi, însă, asociază dreptul la proprietate cu o serie de responsabilităţi cum ar fi responsabilitatea asupra prejudiciilor cauzate de proprietatea personală;
Pentru alte detalii va rugam sa ne scrieti pe avocat@coltuc.ro
Vizitati si https://www.coltuc.ro
Puneti intrebari GRATUIT pe https://www.coltuc.ro/intrebari