Comisioanele aplicate cardurilor bancare – CLAUZE ABUZIVE CARDURI

“Exista un proiect de legislatie europeana care  prevede  plafonarea comisioanelor interbancare la  maximum 0,2% pentru cardurile de debit si 0,3% pentru cardurile de credit. La noi media  este la  1%. Sper ca Romania sa sprijine demersul. Avem discutii si cu marii retaileri in acest sens pentru ca ei sunt primii care pierd. In Europa, marii … Citește mai mult Comisioanele aplicate cardurilor bancare – CLAUZE ABUZIVE CARDURI

Ghid privind cumpararea de terenuri de la stat

Ghid privind cumpararea de terenuri de la stat Prezentul ghid are ca scop punerea la dispozitia celor interesati a tuturor informatiilor privind procedura de concesionare si vanzare terenuri, documentelor necesare concesionarii/vanzarii terenurilor care intra in competenta biroului concesionari si vanzari terenuri. •  Concesionarea terenurilor in vederea realizarii de constructii la initiativa concesionarului sau a concedentului; … Citește mai mult Ghid privind cumpararea de terenuri de la stat

LISTA CLAUZE ABUZIVE CONTRACT INTERNET

LISTA CLAUZE ABUZIVE CONTRACT INTERNET.Legea nr. 72/2013 stabileste, printre altele: (i) termene-limita de plata a pretului (60 de zile in cazul profesionistilor si 30 de zile in cazul autoritatilor contractante, de la acestea putandu-se deroga numai daca nu se ajunge astfel la clauze contractuale abuzive); (ii) aplicarea de dobanzi penalizatoare si termenele de la care acestea incep sa curga; (iii) daune-interese minimale de 40 de Euro; (iv) nulitatea absoluta a clauzelor contractuale prin care se stipuleaza un termen de emitere sau primire a facturii.

Principala noutate adusa de lege este insa instituirea, in relatiile dintre profesionisti si dintre acestia si autoritatile contractante, a conceptului de clauza (si practica) contractuala abuziva, familiara pana acum numai domeniului protectiei consumatorilor.

Astfel, Legea nr. 72/2013 califica drept abuzive clauzele contractuale sau practicile prin care se stabileste in mod vadit inechitabil, in raport cu creditorul, termenul de plata, nivelul dobanzii penalizatoare sau al daunelor-interese suplimentare. In acest context, actul normativ declara ca fiind abuzive ab initio, fara a fi necesara verificarea unor circumstante particulare, clauzele contractuale care, de exemplu, exclud posibilitatea aplicarii de dobanzi penalizatoare sau stabilesc dobanzi penalizatoare inferioare dobanzii legale penalizatoare sau care fixeaza termene de plata mai mari decat cele permise de lege.

Spectrul clauzelor contractuale abuzive nu se limiteaza insa la cele calificate de lege ca atare, instantele de judecata fiind investite cu dreptul de a considera abuzive si alte clauze sau practici, dupa o atenta analiza a tuturor circumstantelor cauzei. Acestea vor lua in considerare, printre altele, incalcarea practicilor si uzantelor aplicabile, nerespectarea bunei – credinte in executarea obligatiilor, natura bunurilor sau serviciilor sau pozitia dominanta a cocontractantului in raport cu o intreprindere mica sau mijlocie.

Clauzele abuzive sunt sanctionate drastic, fiind lovite de nulitate absoluta si atragand raspunderea patrimoniala a celui care le aplica pentru prejudiciile cauzate.

Atragem atentia asupra faptului ca prevederile legale care consacra nulitatea clauzelor abuzive si raspunderea patrimoniala mentionata mai sus sunt singurele care se aplica chiar si obligatiilor de plata a sumelor de bani rezultand din contractele incheiate inainte de data intrarii in vigoare a Legii nr. 72/2013, celelalte dispozitii ale actului normativ vizand numai contractele incheiate dupa intrarea in vigoare a legii.

Avand in vedere cele de mai sus, ar fi indicata o revizuire, de catre profesionisti si/sau autoritatile contractante, a contractelor incheiate anterior intrarii in vigoare a legii si, dupa caz, eliminarea eventualelor clauze care ar putea fi calificate drept abuzive in lumina noilor prevederi legale aplicabile

teoria clauzelor abuzive,  abuzul de drept contractual, deschide o interesantă şi extrem de actuală discuţie legată de teoria clauzelor abuzive, pe care o să o schiţăm în cele ce urmează.

Domeniul de aplicare al teoriei clauzelor abuzive.

Chestiunea clauzelor abuzive şi-a făcut loc în dreptul pozitiv, în mod preferenţial, în categoria contractelor de consum. In acest domeniu – al raporturilor contractuale dintre un profesionist şi un consumator, se aplică norme speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Legiuitorul român, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, a transpus Directiva 93/13 privind clauzele abuzive. Din complexa mulţime de norme specifice sectorului dreptului consumului, tematica clauzelor abuzive reprezintă un domeniu preferenţial şi de imediată actualitate, constituind, deja în mod tradiţional, un segment legislativ prioritar.

La nivel european, Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Europei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (mai departe, „Directiva din 1993” sau „Directiva”) reprezintă cea mai importantă măsură de uniformizare şi armonizare a dreptului contractelor în Europa3, întrucât atinge esenţa contractului4. Un compromis european plin de claritate şi relativ uşor de transpus în legislaţiile ţărilor membre. Până în prezent, Directiva a fost adoptată de legislaţia tuturor statelor membre6, chiar dacă procesul nu a dus întotdeauna la o reglementare fară cusur din perspectiva dreptului consumului, astfel cum atestă, între altele, şi unele hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie1 care subliniază deficienţe în absorbirea directivei clauzelor abuzive, dar şi ambiguităţi ale acţiunilor unor instituţii europene în raporturile cu unele ţări2. Prevederi privind clauzele abuzive se regăsesc şi în alte Directive, dedicate altor domenii ale dreptului consumului3 (este vorba ori de trimiteri efective la dreptul comun – adică la Directiva din 19934, ori de calificări proprii ale unor clauze ca fiind abuzive cu detalii tehnice de calificare. Răspândirea prevederilor referitoare la clauzele abuzive în numeroase acte specializate, face destul de dificilă o cunoaştere unitară a domeniului. O Directivă unitară6 în materie de drept al consumului care va avea, se presupune, valoarea unui adevărat Cod european al consumului, în cadrul căruia clauzele abuzive ocupă un segment vast şi detaliat reglementat a fost, în cele din urmă, adoptată.

în legislaţia naţională, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu Codul consumului8 (care în art. 78-81 reia pur şi simplu, prevederi din Legea nr. 193/2000 legate de definiţia clauzelor abuzive, de semnificaţia negocierii, de transparenţa contractuală9), respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. Pe lângă reglementările de bază, putem identifica (după modelul european oferit deja) o multitudine de prevederi legale incidente în acte normative destinate altor sectoare. Este vorba şi de această dată de trimiteri la Legea nr. 193/2000 sau de definiţii proprii ale clauzelor abuzive. Inventarul este fastidios pentru că e vorba de peste 30 de acte normative care utilizează această tehnică şi fac tot mai dificilă aplicarea dreptului. Câteva exemple de interes ar fi: Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană; Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind pachetele de servicii turistice; Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind contractele la distanţă; Legea nr. 449/2003 privind vânzările de consum şi garanţiile asociate acestora etc.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. Pornind de la această definiţie, în doctrină se consideră că, elementele principale ale definirii şi totodată ale identificării unei clauze ca abuzive sunt: A. lipsa de negociere; B. dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului’, C. încălcarea exigenţei de bună-credinţă. Mai există însă două criterii necuprinse în definiţia legală pe care le considerăm ataşate: D. utilizarea listei clauzelor abuzive (anexele 1 şi 2 ale Legii); E. criteriul celorlalte circumstanţe relevante (art. 4.5 din lege). Le vom analiza pe rând.

A. Lipsa de negociere. Contractele de adeziune. Clauzele standardizate. Clauzele abuzive sunt de regulă asociate noţiunii de contract-tip, contract-standard sau de contract de adeziune. Nu insistăm asupra noţiunii’, dar reţinem că, un contract de adeziune (aceleaşi observaţii se pot face şi cu privire la clauzele standardizate) se caracterizează prin câteva trăsături specifice: a) este redactat unilateral de către partea care îl propune; b) nu permite negocierea prevederilor sale, chiar dacă permite înţelegerea acestora de către aderent; c) de regulă, conferă o poziţie dominantă comerciantului care l-a propus în raporturile sale cu consumatorul sau dacă nu, măcar una mai comodă. în esenţă, consumatorul nu are posibilitatea influenţării conţinutului unui asemenea contract, ci doar pe aceea de a adera sau nu la oferta preexistentă a comerciantului. Legea cuprinde (după modelul Directivei din 1993) criterii directe şi indirecte de determinare a acestui cadru contractual. Reţinem în această privinţă, două asemenea criterii: a) imposibilitatea consumatorului de a influenţa conţinutul clauzei;

b) încălcarea de către comerciant a obligaţiei de transparenţă contractuală. Să le analizăm din perspectivă practică.

a) Imposibilitatea consumatorului de a influenţa conţinutul clauzei contractuale este prevăzută ca şi criteriu al identificării abuzului contractual de art. 4 alin. (2) din Lege, conform căruia „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei (…)”. Proba negocierii este oricum anevoioasă pentru profesionist1. Conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.” Pe de altă parte, art. 4 alin. (6) din Lege (transpunând stângaci art. 4.2 din Directivă) prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”, patru consecinţe se deduc din textele citate:

i. sarcina probei caracterului negociat aparţine comerciantului profesionist;

ii. clauzele negociate nu vor face obiectul controlului caracterului lor abuziv prevăzut de Lege, chiar dacă acestea se dovedesc în cele din urmă ca fiind abuzive*; iii. dacă unele clauze au făcut obiectul negocierii3, controlul clauzelor abuzive se extinde asupra celorlalţi termeni contractuali nenegociaţi; iv. clauzele care definesc obiectul principal al contractului sunt excluse de la controlul clauzei abuzive. De unde se deduce că esenţialul afacerii/contractului/tranzacţiei şi beneficiile sau pierderile pe care aceasta le aduce sau le generează prin ea însăşi părţilor trebuie excluse din sfera de control a clauzelor abuzive4.

b) Obligaţia de transparenţă contractuală. Este conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului’ şi presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului pe care îl încheie6. Această obligaţie are conotaţii specifice. Principala este aceea că nu trebuie să reţinem cumva că o clauză care încalcă exigenţa transparenţei contractuale trebuie considerată abuzivă, întrucât Legea nu pune semnul egalităţii între ele. Termenii clauzelor propuse de profesionist consumatorului trebuie să fie redactaţi într-o maniera dara şi comprehensibilă „pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate” [art. 1 alin. (1) din Lege]2. încălcarea exigenţei de transparenţă contractuală se consideră că are trei efecte principale: i. va genera o interpretare contra proferentem3 – adică va fi interpretată împotriva profesionistului care a propus-o consumatorului. Astfel, conform art. 5 din Directivă [art. 6 alin (2) din Lege], în caz de dubiu privind sensul unei clauze standardizate, ea va fi interpretată în sensul ce! mai favorabil pentru consumator. În consecinţă, lipsa de transparenţă contractuală nu va avea ca efect automat considerarea clauzei netransparente ca fiind abuzivă. Practic, încălcarea regulii nu are decât efect probator, Legea fiind rezervată în a califica automat o clauză netransparentă drept abuzivă5; ii. Lipsa de transparenţă va constitui un factor important în declararea unei clauze ca fiind abuzivă. Aşadar, deşi lipsa transparenţei nu atrage automat calificarea unei anume clauze ca fiind abuzivă, este de reţinut că ea reprezintă o circumstanţă importantă în evaluarea globală a caracterului abuziv al unei clauze; iii. Lipsa de transparenţă cu privire la clauzele care definesc obiectul principal al contractului, respectiv cu privire la raportul calitate/preţ, va avea drept consecinţă înlăturarea „imunităţii” acestor termeni de la controlul caracterului abuziv al unei clauze1.

B. Dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului. între altele, şi teoria clauzelor abuzive a marcat sfârşitul autonomiei de voinţă ca doctrină dominantă în materie contractuală. În această teorie, un loc central îl ocupă problema echilibrului contractual raportat la interesele părţilor implicate în contract. Astfel cum am arătat, al doilea indiciu al caracterului abuziv al unei clauze îl constituie „dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (…), în detrimentul consumatorului” (din art. 4.1 din Lege). Care este criteriul după care putem determina un asemenea dezechilibru? Propunerile prezente sunt destul de variate şi adesea contestabile. Iată câteva posibile criterii, cu un conţinut practic ridicat. S-a vorbit astfel de un simplu raport matematic apt să ne lămurească dar de regulă, dată fiind excluderea termenilor principali din sfera controlului clauzelor abuzive3, de criteriul dezechilibmlui economic1 şi în cele din urmă de criteriul dezechilibrului juridic, care credem că este adevăratul criteriu legal de determinare a clauzei abuzive. Tocmai de aceea, legiuitsrul vorbeşte de un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu de un dezechilibru economic [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000]. Aşadar, inegalitatea poziţiilor juridice ale celor două părţi, în sensul afirmării abuzive a intereselor comerciantului, în defavoarea celor ale consumatorului, este determinantă pentru acest element al definiţiei clauzelor abuzive. Astfel, într-o soluţie mai veche a sa pentru a identifica dezechilibrul juridic5, Curtea Supremă Germană (BGB) a reţinut că un indiciu al caracterului abuziv al unei clauze standardizate constă în abilitatea acesteia de a îndepărta conţinutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, faţă de ius dispositivum adică faţă de dreptul comun al contractului6. Acest drept comun trebuie considerat, la rândul său, ca fiind varianta cea mai corectă de distribuţie a riscului contractual şi în consecinţă, de repartiţie a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, adică varianta cea mai echitabilă de contract.
C. încălcarea exigenţei de bună-credinţă. în dezbaterile care au stat la baza adoptării Directivei din anul 1993, a câştigat soluţia de principiu oferită de dreptul german, considerându-se că referinţa la buna-credinţă este datorată Legii privind condiţiile generale de afaceri din 9 decembrie 19761. Buna-credinţă în materie de clauze abuzive reprezintă un concept european (a se vedea chiar „comunitar”) autonom. Tocmai de aceea, în comentariile pe marginea conceptului de bună-credinţă, astfel cum este acesta însuşit de art. 3.1 din Directivă s-a cristalizat ideea interpretării „autonome” a conceptului de bună-credinţă2. Interpretarea autonomă presupune că noţiunea de bună credinţă va fi identificată şi aplicată în concordanţă cu spiritul Directivei şi nu în concordanţă cu perspectiva pe care sistemele naţionale de drept i-o atribuie. Buna-credinţă în contextul Directivei reprezintă un instrument de evaluare globală a caracterului abuziv al unei clauze alături de celelalte criterii oferite de art. 3.1 (art. 4.1 din Lege). Ideea se desprinde din prima parte a considerentului nr. 16 al Directivei, conform căruia „aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, după criteriile generale fixate, în special în activităţile comerciale cu caracter public care presupun furnizarea de servicii colective, ţinând seama de solidaritatea dintre utilizatorii acestor servicii, trebuie să fie completată de un mijloc de evaluare globală a diferitelor interese implicate”, în această ultimă privinţă: i. caracterul global al bunei-credinţe are rolul de a complini criteriul dezechilibrului semnificativ şi de a preîntâmpina o posibilă evaluare mecanică a dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi de a ii. impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze să se aibă în vedere toate circumstanţele relevante ale încheierii contractului3.

D. Al patrulea criteriu: lista neagră a clauzelor abuzive. Controlul caracterului abuziv al unei clauze porneşte în principiu de la definiţia propusă de art. 3.1 din Directivă (art. 4.1 din Lege). Pe lângă cele trei criterii cuprinse în definiţia clauzelor abuzive putem identifica un al patrulea criteriu – o listă de stipulaţii contractuale (anexele I şi II) despre care art. 3.3 din Directivă [art. 4 alin. (4) din Lege într-o versiune mai puţin clară, din păcate] ne spune că include o enumerare neexhaustivă de clauze contractuale care „pot fi declarate abuzive” (în varianta românească se prevede „considerate ca fiind abuzive”). întrebarea care se pune faţă de acest criteriu este dacă, odată inclusă în lista clauzelor abuzive, o clauză trebuie automat declarată ca fiind abuzivă sau nu? Astfel cum s-a subliniat în doctrină şi parţial în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie4 avem de a face doar cu o listă gri a clauzelor abuzive, nu cu una neagră’, încadrarea unei stipulaţii contractuale nu are ca efect automat declararea ca abuzivă a clauzei – aceasta este şi interpretarea literală a Directivei. Art. 3.3 prevede că „pot fi declarate abuzive” şi nu că „vor fi declarate abuzive”’.

Lista clauzelor abuzive din Directivă cuprinde o clasificare destul de cuprinzătoare a clauzelor potenţial abuzive: clauze de excludere sau limitare a răspunderii comerciantului profesionist [lit. a), b) şi n) – ultima cu referire la mandatarii comerciantului], clauze penale excesive [lit. e), d)], clauze potestative în favoarea comerciantului [lit. c) – condiţie potestativă doar în favoarea comerciantului; lit. d), f),

g) – clauze de denunţare unilaterală în favoarea comerciantului], clauze de prelungire automată a perioadei contractuale [lit. h)], clauze de integralitate [lit. i)], clauze de modificare unilaterală a contractului în favoarea comerciantului [lit. j), k), 1)], clauze discreţionare pentru comerciant [lit. m) – care îi permit de exemplu să determine unilateral dacă a fost sau nu executat contractul în ce îl priveşte sau să interpreteze unilateral contractul], clauze de cesiune a contractului doar în favoarea comerciantului [lit. p)], clauze de executare unilaterală [lit. o)], clauze de jurisdicţie care limitează dreptul consumatorului la instanţele de judecată sal îl fac mai anevoios sal mai costisitor [lit. q)].

E. Al cincilea criteriu: toate celelalte circumstanţe relevante. Conform art. 4.1 din Directivă3 [art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000], la determinarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să se ţină seama şi de: a) natura bunurilor sau a serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) de toate circumstanţele care au determinat încheierea contractului (mai cu seamă trebuie să se ţină seama în această privinţă de factori cum ar fi: gradul de nevoie al consumatorului pentru achiziţionarea produsului/serviciului, dacă încheierea contractului a avut loc la presiunea comerciantului şi dacă acestuia nu i s-a acordat posibilitatea să conştientizeze natura reală a tranzacţiei sau dacă îi este sau nu necesară4); c) de alte clauze ale contractului sau de alt contract de care contractul în discuţie depinde.

Câteva observaţii legate de efectul clauzelor abuzive.

Art. 6.1 din Directivă se rezumă să prevadă că statele membre vor adopta măsurile legislative necesare pentru ca o clauză abuzivă să nu îl lege pe consumator, în timp ce restul contractului, dacă acesta poate subzista după eliminarea clauzei abuzive, să rămână obligatoriu pentru părţi. Nici textul transpunerii noastre – cuprins în art. 6, 7 din Legea nr. 193/2000 nu este cu mult mai lămuritor în privinţa desemnării concrete a sancţiunii aplicabile. Esenţial este însă că, din formulare se înţelege limpede că asemenea clauze nu produc niciun efect asupra consumatorului . în doctrina românească s-a susţinut atât teza nulităţii absolute a clauzelor abuzive2, cât şi aceea a considerării clauzei ca nescrise3. Astăzi, ca urmare a unei jurisprudenţe destul de consistente în materie de clauze abuzive a Curţii Europene de Justiţie, poziţia nulităţii absolute se potriveşte cel mai bine cu tradiţia sistemului nostru de drept, dar şi cu spiritul Directivei4.

Eventual, ar mai trebui subliniat că, dacă în urma înlăturării din contract a clauzei abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, atunci nulitatea se extinde de fapt la întregul contract (principiul este nulitatea parţială – astfel cum se deduce din art. 7 din Lege).

Clauzele abuzive în alte raporturi decât cele de consuni.

Mai sus am prezentat posibilitatea eliminării clauzelor abuzive din contractele de consum. Orice utilizare a legislaţiei speciale în afara raporturilor de consum (mai ales în condiţiile în care avem de a face cu norme imperative în materie) nu este permisă. Efectul principal este o restrângere drastică a utilizării tehnicii de eliminare a clauzelor abuzive la sfera persoanelor fizice care au calitatea de consumatori6 şi imposibilitatea aplicării normelor speciale prezentate mai sus, la raporturile care ar putea exista între doi profesionişti, indiferent de constatarea existenţei unui dezechilibru major al raporturilor contractuale dintre aceştia.

Cu toate că legislaţia specială din sfera dreptului protecţiei consumatorului nu poate fi în nicio manieră extinsă la aceste raporturi, se poate considera posibilă identificarea în instrumentele dreptului comun a mai multor tehnici de eliminare a clauzelor abuzive. Unele dintre acestea existau şi sub imperiul vechiului Cod civil, altele sunt prevăzute abia în contextul noului Cod civil. Ele au fost recunoscute şi acceptate de jurisprudenţa şi doctrina în materie. Avem în vedere:

a) Utilizarea teoriei viciilor de consimţământ pentru înlăturarea clauzelor abuzive, în principal, noua reglementare a leziunii în sfera viciilor de consimţământ, cu efecte extrem de extinse, va da posibilitatea invocării caracterului abuziv al unei clauze contractuale sau a întregii operaţiuni contractuale1; dolul şi eroarea pot fi invocate în condiţii speciale pentru înlăturarea unor clauze contractuale cu conţinut abuziv, mai ales în situaţia în care avem de a face cu profesionişti din branşe diferite de comerţ, unde obligaţia de informare precontractuală şi exigenţele transparenţei contractuale se apreciază diferit faţă de situaţia în care profesioniştii aparţin aceleiaşi profesii;

b) utilizarea noţiunii de cauză pentru înlăturarea unei clauze abuzive. Jurisprudenţa ultimelor două decenii a fost proba unor interesante aplicaţii ale noţiunilor de lipsă a cauzei şi cauză ilicită în raporturile dintre profesionişti. Aplicarea noţiunii de cauză poate să ducă la eliminarea unei clauze contractuale care, în condiţiile în care ar fi aplicată, ar lipsi de cauză voinţa de a se obliga a celeilalte părţi;

c) utilizarea teoriei formării acordului de voinţe – de această dată avem de a face cu o tehnică inedită în peisajul juridic românesc, preluată la nivel legislativ de noul cod civil din prevederile similare ale codificărilor modeme. Anumite reglementări din sfera formării contractului, pot fi utilizate pentru excluderea din contract a unor clauze abuzive, chiar în raporturile dintre profesionişti, cu condiţia, de regulă, să avem de a face cu un contract de adeziune. Avem astfel în vedere, mai ales prevederile legale referitoare la clauzele standardizate (art. 1202 noul Cod Civil), la clauzele surprinzătoare sau neuzuale (art. 1203 noul Cod Civil);
d) utilizarea noţiunii de bună credinţă – ţine într-o anumită măsură tot de teoria formării contractului, în cadrul căreia este reglementată exigenţa de bună-credinţă contractuală (art. 1183 noul Cod Civil). Obligaţia de bună-credinţă poate fi utilizată de judecător pentru a sancţiona comportamentul abuziv al profesionistului şi pentru a lipsi de efecte o clauză susceptibilă de exercitare abuzivă din partea profesionistului. In acest sens, utilizarea tehnicii trebuie considerată conexă celei a abuzului de drept (reglementat expres de art. 15 noul Cod Civil);

e) utilizarea regulilor transparenţei contractuale – dacă o clauză contractuală dintr-un contract de adeziune (teren tipic al clauzelor abuzive), este lipsită de transparenţă contractuală, adică are o redactare confuză şi nu se poate face dovada conţinutului său real prin apelul la regulile comune de interpretare a contractului, se va utiliza regula contra proferentem, prevăzută de art. 1269 alin. (2) noul Cod Civil („Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus”), respectiv regula in dubio pro reo, prevăzută de art. 1269 alin. (1) noul Cod Civil („Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”). Utilizarea acestor două reguli de interpretare poate să ducă, în realitate, la înlăturarea efectelor abuzive pe care o anumită clauză – lipsită de transparenţă contractuală – le-ar putea avea în sensul producerii unui dezechilibru grav între prestaţiile reciproce ale părţilor. Utilizarea regulilor de interpretare nu va duce însă la desfiinţarea formală a clauzei, ci la lipsirea ei de anumite efecte.

http://www.juridice.ro/32121/marius-coltuc-andrei-savescu-recuperare-creante.html

http://www.ziare.com/marius-vicentiu-coltuc/biografie