Acţiune prin care se tinde la obţinerea unui titlu executoriu având acelaşi obiect şi cauză cu titlul executoriu constituit de un contract de ipotecă. Condiţii de admisibilitate din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Executarea silită

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

– contract de credit

– contract de ipotecă

– titlu executoriu

– prescripţia dreptului de a cere executarea silită

C. proc. civ., art. 108 alin. (2)-(3), art. 201, art. 132, art. 134, art. 405

Legea nr. 58/1998, art. 79

Prin prescripţia dreptului de a cere executarea silită se stinge forţa executorie a titlului, nu şi dreptul material la acţiune, dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să obţină un nou titlu executoriu, în condiţiile legii, aceasta deoarece dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv dreptul de a sesiza o instanţă pentru obţinerea unui titlu executoriu este imprescriptibil dacă dreptul material la acţiune nu este prescris, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 405 C. proc. civ.

Astfel, în cazul în care dreptul material la acţiune este valorificat înăuntrul termenului său distinct de prescripţie şi, în măsura în care reclamanta dovedeşte un interes legitim în promovarea acţiunii având ca obiect obţinerea unui nou titlu executoriu, nu există niciun temei legal pentru respingerea cererii sale ca inadmisibilă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr.143 din 22 ianuarie 2013

Notă: Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară a fost abrogată O.U.G. nr. 99/2006 începând cu data de 1 ianuarie 2007

1. Circumstanţele cauzei:

În perioada 21 iunie 1996 – 7 iunie 1997, între fosta Bancă de Credit Industrial şi Comercial SA actualmente C.E. Bank SA şi SC A.C. SRL s-au încheiat mai multe contracte de credit, după cum urmează: contractul de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 prin care s-a acordat societăţii un credit de 860.000 USD, contractul de credit nr. 269 din 18 octombrie 1996 prin care s-a acordat societăţii un credit de 1.200.000.000 Rol, contractul nr. 87 din 12.05.1997, pentru un credit de 250 000 USD, contractul nr. 150 din 26.06.1997 pentru un credit de 555.000 USD şi contractul nr. 159 din 07.07.1997 pentru un credit de 250.000 USD, împrumuturile fiind garantate prin încheierea unor contracte de ipotecă cu garanţii ipotecari S.E., S.I., M.S.Ş., A.R., A.V., O.N. şi O.L.

Prin convenţiile nr. 350 din 28 noiembrie 1997, nr. 290 din 30 iunie 1998 şi actul adiţional nr. 1 din 27 ianuarie 1999, încheiate între Bancă şi societate termenul de rambursare a împrumuturilor a fost prelungit succesiv până la data de 18 februarie 1999.

2. Cererea de chemare în judecată şi ciclurile procesuale parcurse; evoluţia cadrului procesual.

2.1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta, fostă Banca de Credit Industrial şi Comercial SA, actualmente C.E. Bank SA a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL în calitate de debitor şi a pârâţilor O.N. şi O.L., S.I., M.S.Ş., A.R., A.V. şi S.E., în calitate de codebitori garanţi la restituirea creditelor restante rezultate din contractele de credit încheiate cu societatea în cuantum de 1.164.899 USD şi 4.863.749.232 lei şi a dobânzilor datorate până la 31 martie 1999.

2.2. În primul ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2860 din 26 mai 1999, a admis acţiunea şi a obligat societatea pârâtă şi garanţii, în solidar, la rambursarea creditelor acordate în valoare de 1.164.899 USD şi 4.863.749.232 lei şi a dobânzilor restante.

2.3. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, prin decizia nr. 269 din 28 ianuarie 2000, a anulat ca insuficient timbrate apelurile declarate de pârâţii O.N., O.L., S.I. şi M.S.Ş. şi a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii A.R. şi A.V., menţinând astfel sentinţa fondului.

2.4. Prin decizia civilă nr. 5328 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii O.N. şi O.L. împotriva deciziei nr. 269/2000, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare apelului.

2.5. Astfel învestită Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 34/2003 a admis apelul formulat de pârâţii O.N. şi O.L. şi a anulat sentinţa pronunţată de tribunal ca primă instanţă.

Urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 83 din 22.06.2004, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei pe fond în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2.6. În cursul derulării procesului în faţa acestei instanţe, reclamanta a depus o cerere de renunţare la judecata în privinţa pârâtei SC A.C. SRL aflată în procedura falimentului şi a pârâţilor A.R. şi A.V. ca urmare a încheierii cu aceştia a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 4439 din 18 octombrie 1999 rectificată prin Încheierea nr. 6740 din 4 noiembrie 1999.

Prin Încheierea de şedinţă din 26 ianuarie 2007, tribunalul a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâta SC A.C. SRL, precum şi faţă de pârâţii A.R. şi A.V.

În sfârşit, tot în cursul derulării procesului în faţa Tribunalului Bucureşti, învestit prin declinare de competenţă, între reclamantă şi pârâţii S.I. şi M.S.Ş. s-a încheiat contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 1288 din 31 mai 2007, iar între reclamantă şi pârâtul S.E., contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 1335 din 5 iunie 2007, prin care pârâţii garanţi ipotecari au acceptat ca bunurile ipotecate să fie valorificate conform contractelor de ipotecă, atât reclamanta cât şi pârâţii declarând că nu mai au nicio pretenţie referitoare la contractele comerciale ce au făcut obiectul tranzacţiei.

Reclamanta şi-a precizat la data de 23 mai 2008 atât cadrul procesual cât şi cuantumul creanţei, obiectul cererii urmând să-i vizeze numai pe pârâţii O.L. şi O.N. în sensul obligării acestora la plata sumei de 1.200.000.000 lei (vechi), a echivalentului în lei a sumei de 300.000 USD, precum şi a dobânzilor aferente conform contractului de credit nr. 269 din 18 octombrie 1996 şi a contractului de ipotecă nr. 7487 din 18 octombrie 1996, respectiv conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 şi a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996.

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, la data de 18 martie 2011.

Prin sentinţa comercială nr. 3123, Tribunalul Bucureşti ca primă instanţă, în al doilea ciclu procesual, a admis acţiunea, aşa cum a fost modificată, formulată de reclamanta C.E. Bank SA şi a obligat pârâţii O.L. şi O.N. la plata următoarelor sume: 120.000 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit nr. 7487 din 18 octombrie 1996, 688.809,1 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 şi a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996 şi la 4.816.537,9 lei dobânzi şi creanţe ataşate.

Totodată, tribunalul a constatat înţelegerea dintre reclamante şi pârâţii S.I. şi M.S.Ş. conform tranzacţiei nr. 1228 din 31 mai 2009, precum şi înţelegerea încheiată cu pârâtul S.E. conform tranzacţiei nr. 1335 din 5 iunie 2007, conţinutul tranzacţiilor susmenţionate fiind consfinţit în cuprinsul dispozitivului sentinţei pronunţate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între reclamantă şi pârâta SC A.C. SRL s-a încheiat la 21 iunie 1996 contractul de credit nr. 166 pentru o linie de credit de 700.000 USD utilizabilă în lei sau USA, cu o dobândă de 13% pentru USD, iar prin acte adiţionale ulterioare plafonul s-a majorat la 160.000 USD, respectiv 1 milion USD, apoi s-a diminuat la 860.000 USD.

La data de 8 octombrie 1996, între cele două părţi se încheie contractul de credit nr. 269 prin care reclamanta acordă societăţii un împrumut de 1.200.000.000 lei vechi cu o dobândă de 65%, sumele rezultate din cele două contracte fiind garantate prin încheierea unor contracte de ipotecă cu pârâţii din prezenta cauză.

Referitor la pârâţii O.N. şi O.L., instanţa a reţinut că prin contractele de ipotecă autentificate sub nr. 6888 din 18 septembrie 1996 şi nr. 7487 din 18 octombrie 1996, aceştia au garantat un credit de 300.000 USD din suma acordată societăţii A.C. SRL conform contractului de credit nr. 166/1996 şi întregul credit de 1.200.000.000 lei acordat prin contractul de credit nr. 269/1996.

În raport de concluziile expertizei contabile dispusă în cauză, care a stabilit structura soldurilor celor două contracte la data de 18 februarie 1999, data scadenţei, instanţa a obligat pârâţii O.N. şi O.L. la plata sumelor solicitate de reclamantă, respectiv 120.000 Ron şi 688.809,1 Ron cu titlu de credite restante şi la plata sumei de 4.816.537,9 Ron dobânzi şi creanţe ataşate.

4. Apelul. Decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Împotriva sentinţei fondului au declarat apel pârâţii O.N. şi O.L.

Motivele de apel au vizat, în sinteză, inadmisibilitatea acţiunii introductive prin care se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu având acelaşi obiect cu titlul executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, inadmisibilitatea modificării acţiunii cu prilejul rejudecării cauzei în fond după casare, încuviinţarea probei cu expertiză cu depăşirea termenului legal înăuntrul căruia se putea cere, precum şi întinderea obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor.

Prin decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul pârâţilor apreciind ca legală şi temeinică hotărârea fondului.

Răspunzând criticilor formulate instanţa a apreciat că recunoaşterea calităţii de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum şi a garanţiilor reale accesorii acestora conform dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, aşa cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu exclud imperativ dreptul de opţiune al creditorului, care poate alege calea mai puţin avantajoasă pentru sine, dar pe deplin favorabilă debitorilor, a acţionării în judecată pentru obţinerea unui titlu, reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Totodată, instanţa a reţinut că la data sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, practica judiciară în materie referitor la valoarea de titlu executoriu a contractelor de credit şi a garanţiilor reale accesorii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998 nu era unitară.

Referitor la cererea din data de 4 martie 2005 prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă, revenind asupra solicitării iniţiale de obligare a pârâţilor în solidar cu societatea debitoare, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate cererea fiind formulată la prima zi de înfăţişare, în fond, după anularea hotărârii pronunţate în primă instanţă, şi, prin urmare, judecata a fost reluată de la singurul act neafectat de anulare, respectiv cererea de chemare în judecată.

Referitor la cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 23 mai 2008, instanţa a apreciat că, faţă de conţinutul său, cererea se circumscrie dispoziţiilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.

În ce priveşte proba cu expertiză tehnică de specialitate, instanţa a reţinut că încuviinţarea acesteia s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ. raportat la apărările invocate de pârâţi cu privire la întinderea despăgubirilor datorate.

Cu privire la fondul litigiului instanţa a constatat că pârâţii sunt ţinuţi a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă prin care au constituit garanţii reale asupra bunurilor aflate în proprietatea lor şi întrucât dreptul de ipotecă a fost instituit de o terţă persoană, fidejusor, garanţia reprezintă o cauţiune reală, ceea ce conferă creditorului dreptul, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanţei conform dispoziţiilor art. 1666 C. civ. incident în cauză.

5. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii O.N. şi O.L. solicitând, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă şi lipsită de interes sau ca neîntemeiată.

Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.ă vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizând nemotivarea hotărârii cu privire la toate criticile formulate, şi art. 304 pct. 9 referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

În argumentarea criticilor de nelegalitate, astfel cum au fost încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în sinteză, următoarele:

5.1. Instanţa de apel a reţinut nelegal, cu încălcarea formelor de procedură, că modificarea cererii de chemare în judecată la 4 martie 2005 cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere este admisibilă, deoarece prin casarea deciziei s-a fixat în mod definitiv cadrul procesual al cererii de chemare în judecată.

Au susţinut recurenţii, în acest sens, că în primul ciclu procesual pârâţii au fost chemaţi să răspundă de calitatea lor de codebitori principali obligaţi personal să restituie, calitate şi cauză pe care reclamanta nu le mai putea schimba după casarea cu trimitere, invocând ca izvor generator al drepturilor pretinse contractele de ipotecă.

În sprijinul acestei susţineri recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 315 alin. 3 C. proc. civ. care au în vedere mijloacele de apărare formulate în faţa primei instanţe, fără să se modifice obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

În plus, au susţinut recurenţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea precizatoare la cererea din 23 mai 2008 considerând greşit că s-a formulat cu respectarea dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ.

5.2. Dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la inadmisibilitatea acţiunii principale şi lipsa sa de interes este nelegală în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu titlul executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, existând riscul ca instanţa să pronunţe o hotărâre contrară titlului executoriu deja existent.

Potrivit recurenţilor, caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit încheiate anterior Legii nr. 58/1998 a fost stabilit în mod definitiv, irevocabil şi general obligatoriu prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar împrejurarea că acţiunea de faţă a fost pornită anterior pronunţării acestei decizii este lipsită de relevanţă, deoarece deciziile pronunţate în recurs în înţelesul legii sunt de imediată aplicare.

Prin acţiunea promovată, reclamanta a încercat să obţină un nou titlu executoriu, eludând prevederile imperative, de ordine publică în materie de prescripţie, deoarece faţă de data scadenţei, 18 februarie 1999, când obligaţia a devenit exigibilă, a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu.

Referitor la argumentele instanţei bazate pe principiul disponibilităţii, recurenţii au susţinut că sunt nelegale, deoarece legea nu prevede niciun drept de opţiune pentru creditor.

5.3. Sub un alt motiv, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9, recurenţii au criticat soluţia instanţei de apel care a considerat în mod nelegal că încuviinţarea probei cu expertiză contabilă la termenul din 20 martie 2009 s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ., deşi cererea era tardiv formulată.

Au susţinut recurenţii că încălcarea dispoziţiilor procedurale reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Subsumat acestui motiv, recurenţii au pus în discuţie obiectivele încuviinţate de instanţă care, în opinia lor, exced cererii iniţiale, obiectivele fiind legate de cererea modificatoare şi precizatoare, care trebuiau respinse ca inadmisibile, iar expertiza efectuată în aceste condiţii în mod greşit a vizat toate cele şase contracte de credit, deşi în discuţie erau doar două.

5.4. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenţii au considerat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale în materia garanţiilor.

Potrivit recurenţilor, au fost obligaţi la plata unor sume exorbitante, fără a se stabili ce reprezintă aceste sume şi fără a se face referire la faptul că sunt doar garanţi ipotecari care răspund numai în limita valorii imobilului ipotecat, întrucât doar cu această valoare s-au obligat să garanteze, ipoteca fiind o garanţie reală, neputând fi obligaţi la plata întregului credit şi a accesoriilor.

Pentru aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului astfel cum au precizat în petitul cererii de recurs.

Intimata C.E. Bank SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând punctual motivele de recurs invocate intimata a concluzionat că instanţa de apel, prin decizia nr. 172 din 16 ianuarie 2012, a statuat în mod corect în sensul respingerii apelului pârâţilor O.L. şi O.N. cu consecinţa menţinerii sentinţei fondului.

6. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

6.1. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. are în vedere neregularităţi de ordin procedural care atrag sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ., respectiv producerea unei vătămări părţii care o invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Recurenţii au susţinut, din perspectiva acestui motiv, că primirea cererii modificatoare depusă de reclamanta-intimată la termenul din 4 martie 2005 şi a cererii precizatoare din 23 mai 2008, în faţa primei instanţe în fond după casarea deciziei pronunţate în primul ciclu procesual, încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi ale art. 132 C. proc. civ., dispoziţii care impuneau respingerea cererilor ca inadmisibile.

Înalta Curte a constatat, din verificarea actelor şi lucrărilor din dosar, că susţinerile recurenţilor pe acest aspect nu subzistă.

Aşa cum s-a arătat în preambulul acestei decizii, în primul ciclu procesual, Curtea Supremă, prin decizia nr. 5328/2008, a admis recursul pârâţilor O.L. şi O.N. împotriva deciziei instanţei de apel care a anulat apelul acestora ca insuficient timbrat şi a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului cu motivarea că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa excepţiei netimbrării, fără a înainta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti contestaţia pârâţilor cu privire la calculul taxei de timbru, potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată.

Curtea de Apel, investită cu rejudecarea apelului pârâţilor O.L. şi O.N., a admis apelul şi a anulat sentinţa fondului având în vedere şi susţinerile pârâţilor în sensul că în faţa primei instanţe procedura de citare a fost nelegal îndeplinită cu aceştia. Faţă de valoarea litigiului, Curtea de apel a reţinut cauza pentru judecare pe fond, ca primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 83/2004, Curtea de apel, urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă, Curtea de apel şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă.

Aşa fiind, ca efect al anulării sentinţei primei instanţe, judecata s-a reluat în faţa Tribunalului Bucureşti investit prin declinare de competenţă, de la singurul act neafectat de nulitate, respectiv cererea de chemare în judecată.

În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamanta a depus la termenul din 4 martie 2005 o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu respectarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare când părţile legal citate pot pune concluzii, în condiţiile în care, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, la termenele anterioare acordate de tribunal, după înregistrarea cauzei pe rolul acestei instanţe, procedura de citare cu părţile nu a fost legal îndeplinită.

Prin urmare, la data depunerii cererii modificatoare, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pretins încălcate în opinia recurenţilor, nu-şi mai găseau incidenţa, ele producându-şi efectul cu ocazia rejudecării apelului finalizat cu anularea sentinţei fondului pentru neregularităţi procedurale invocate de pârâţii-recurenţi.

Distinct de acestea, Curtea aminteşte că norma înscrisă în art. 132 C. proc. civ. are caracter dispozitiv, deoarece reclamantul poate să-şi modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare dacă pârâtul consimte expres sau tacit, nulitatea sancţionată de nerespectarea acestor dispoziţii având un caracter relativ.

Or, după art. 108 alin. 2 şi 3 C. proc. civ., nulităţile relative se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce şi se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate.

Actele dosarului relevă că pârâţii O.L. şi O.N. au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare depusă la 4 martie 2005 cu depăşirea termenului defipt în art. 108 alin. 2, respectiv la 28 mai 2008, până la acest moment, deşi în cauză s-au acordat mai multe termene în care procedura a fost legal îndeplinită, iar pârâţii au fost prezenţi la dezbateri, nu au avut nicio obiecţie cu privire la conţinutul modificării prin care reclamanta solicită obligarea lor la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă consimţite, conform recunoaşterii pârâţilor explicită în sensul că datorează numai sumele garantate prin contractele de ipotecă.

Cu alte cuvinte, reclamanta nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii O.L. şi O.N. chemaţi a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă consimţite de aceştia, ci, dimpotrivă a renunţat la cererea de obligare a acestora în solidar cu debitoarea, societatea comercială împrumutată, modificare ce nu poate fi calificată ca producându-le o vătămare pârâţilor, de vreme ce era în sensul apărărilor lor constante.

În privinţa cererii din 23 mai 2008, Curtea a constatat că aceasta este o veritabilă cerere precizatoare în sensul art. 132 pct. 2 C. proc. civ. deoarece vizează câtimea pretenţiilor urmare încheierii pe parcursul derulării procesului până la acel moment a unor tranzacţii între reclamantă şi o parte din pârâţii garanţi ipotecari.

Totodată, Curtea observă că această cerere precizatoare a fost depusă de reclamantă la solicitarea expresă a tribunalului consemnată în încheierea din data de 28 martie 2008, sens în care s-a acordat termen la 23 mai 2008 când reclamanta s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

Aşa fiind, Curtea constată că argumentele recurenţilor cu privire la inadmisibilitatea celor două cereri modificatoare şi precizatoare analizate nu relevă încălcarea dispoziţiilor legale incidente.

6.2. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului având acelaşi obiect şi cauză cu titlul executoriu conferit contractelor de ipotecă de dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 58/1998.

În esenţă, recurenţii contestă dreptul reclamantei de a sesiza instanţa de drept comun pentru obţinerea unui nou titlu executoriu, în condiţiile în care caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit şi garanţie încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 58/1998 a fost stabilit definitiv şi irevocabil prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cum argumentele recurenţilor se circumscriu excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor, în sensul că inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este o consecinţă a faptului că aceştia nu mai justifică un interes actual şi legal în obţinerea unui titlu executoriu faţă de caracterul conferit contractelor de credit bancar şi contractelor de garanţie de art. 79 din Legea nr. 58/1998, Curtea va analiza sub un prim aspect condiţia interesului ca o cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune.

Prin declanşarea procedurii judiciare la data de 14 aprilie 1999 reclamanta a urmărit valorificarea drepturilor conferite de contractele de credit şi de ipotecă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 79 alin. II din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară nu atribuiau expres caracterul de titlu executoriu contractelor bancare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998.

Or, în cauză contractele bancare şi cele de ipotecă au fost încheiate în perioada iunie 1996-iunie 1997, astfel încât demersul reclamantei de a promova acţiunea în 1999 după expirarea scadenţei obligaţiilor (la data de 18 februarie 1999) justifică un interes legitim şi actual faţă de caracterul imprecis al normei din art. 79, care a generat după intrarea ei în vigoare o practică neunitară cu privire la caracterul contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Altfel spus, nepromovarea cererii de chemare în judecată şi rămânerea în pasivitate ar fi expus reclamanta riscului de a nu-şi mai putea valorifica drepturile conferite de contractele de credit şi de ipotecă, drepturi cu caracter patrimonial supuse prescripţiei de trei ani de la scadenţa obligaţiilor asumate.

Împrejurarea că la aproape şapte ani de la introducerea cererii de chemare în judecată, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 s-a statuat de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că dispoziţiile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară se aplică şi contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii confirmă, o dată în plus, interesul şi legitimitatea demersului judiciar al reclamantei de a promova prezenta acţiune în anul 1999 – imediat după ce obligaţiile au devenit scadente pentru a evita incertitudinea şi nesiguranţa juridică, într-un context legislativ controversat la nivelul practicii judiciare în ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998.

Sub un al doilea aspect, recurenţii au susţinut că, prin obţinerea unui nou titlu executoriu, reclamanta a încercat să eludeze dispoziţiile de ordine publică privind termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, termen care a început să curgă de la data scadenţei, 18 februarie 1999.

Curtea observă, însă, că acest raţionament al recurenţilor se întemeiază pe o ipoteză falsă, deoarece la data promovării prezentei acţiuni, 14 aprilie 1999, dreptul material la acţiune, dar nici dreptul de a cere executarea silită a contractelor, nu era prescris.

În măsura în care caracterul lor de titlu executor nu ar fi fost controversat în practica judiciară, nimic nu o împiedică pe reclamantă să ceară punerea lor în executare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită fiind abia la începutul curgerii termenului.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reclamanta prin demersul său a urmărit eludarea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, neexistând niciun argument logic şi juridic, ca reclamanta să nu recurgă la procedura simplificată de recuperare a sumelor împrumutate, beneficiind de caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit dacă dispoziţiile art. 79 alin. 2 ar fi fost clare şi precise în acest sens, or, promovarea şi admiterea recursului în interesul legii prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, atestă contrariul.

Pe de altă parte, stingerea dreptului de a cere executarea silită, drept distinct de dreptul la acţiune în sens material, nu semnifică ex ipso şi stingerea dreptului material la acţiune, care se stinge independent.

Altfel spus, prin prescripţia dreptului de a cere executarea silită se stinge forţa executorie a titlului, nu şi dreptul material la acţiune, dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să obţină un nou titlu executoriu, în condiţiile legii, şi aceasta deoarece dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv dreptul de a sesiza o instanţă pentru obţinerea unui titlu executoriu este imprescriptibil, dacă dreptul material la acţiune nu este prescris, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 405 C. proc. civ.

Or, în circumstanţele concrete şi speciale ale cauzei, dreptul material la acţiune a fost valorificat înăuntrul termenului său distinct de prescripţie, şi, în măsura în care reclamanta a dovedit un interes legitim în promovarea acţiunii, aşa cum Curtea a reţinut în considerentele anterioare, nu există niciun temei legal pentru respingerea cererii sale ca inadmisibilă.

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care reclamanta nu a beneficiat de recunoaşterea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit şi ipotecă statuată irevocabil prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii în anul 2006, când executarea era deja prescrisă, din motive ce ţin de contextul legislativ, şi nu de pasivitatea sa, respingerea ca inadmisibilă a prezentei acţiuni prin care reclamanta urmăreşte pe calea dreptului comun să îşi valorifice dreptul izvorât din contracte, acţiune introdusă înăuntrul termenului de prescripţie al dreptului material, semnifică transformarea unei dispoziţii legale, statuată exclusiv în favoarea sa în calitate de creditor, într-o sancţiune, ceea ce echivalează cu o fraudă la lege.

Cum dreptul material la acţiune îmbracă atât forma dreptului la acţiune în realizare, cât şi a dreptului la acţiune în executare, iar la data promovării prezentei acţiuni, dat fiind contextul legislativ evocat, reclamanta nu avea certitudinea că deţine un titlu executoriu, demersul său procesual de obţinere a unui titlu executoriu este pe deplin admisibil.

6.3. Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs vizând încuviinţarea probei cu expertiză contabilă de către prima instanţă, precum şi criticile aduse obiectivelor stabilite de instanţa fondului, Curtea constată că argumentele recurenţilor nu relevă aspecte de nelegalitate care să se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., aşa cum susţine recurenţii, ci chestiuni de netemeinicie şi de reapreciere a probatoriului administrat care scapă controlului de legalitate exercitat pe calea recursului în actuala sa reglementare.

Actele dosarului relevă că încuviinţarea probei cu expertiză contabilă la termenul din 23 ianuarie 2009 după administrarea probei cu înscrisuri de către ambele părţi, respectă întrutotul prevederile art. 201 C. proc. civ. potrivit cărora efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei care va decide dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesară părerea unor specialişti.

Faţă de noul mod de calcul al valorii creditelor şi dobânzilor depus de reclamantă urmare intervenirii tranzacţiilor cu o parte din pârâţi, instanţa a apreciat corect, în interesul bunei administrări a justiţiei şi faţă de complexitatea cauzei, necesitatea administrării probei cu expertiză, a cărei pertinenţă şi utilitate nu este combătută prin motivele de recurs.

Curtea observă, totodată, că ambele părţi au beneficiat de un expert parte, iar obiecţiunile recurenţilor-pârâţi la raportul de expertiză au fost încuviinţate, iar după depunerea răspunsului la obiecţiuni şi luarea la cunoştinţă, la termenul din 18 februarie 2011, a acordat cuvântul pe fond, pârâţii nemaiformulând alte cereri, aşa cum este menţionat în încheierea de dezbateri.

4.4. Cu privire la ultimul motiv de recurs recurenţii susţin că având vedere natura garanţiei pe care au constituit-o, cauţiune reală, prin ipotecarea unor imobile, nu puteau fi obligaţi la plata tuturor sumelor reţinute prin dispozitivul sentinţei, ci numai în limitele garanţiei aduse prin contractele de ipotecă.

Critica recurenţilor, astfel cum a fost motivată, se vădeşte neîntemeiată.

Instanţa de apel reţine in terminis în considerentele hotărârii că pârâţii O.L. şi O.N. sunt ţinuţi a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă prin care au constituit garanţii reale asupra bunurilor aflate în proprietatea lor, ceea ce conferă creditorului în beneficiul căruia au fost constituite un drept de preferinţă şi un drept de urmărire, garanţia reprezentând o cauţiune reală.

Aceste considerente nu relevă, aşa cum susţin recurenţii, o încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la cauţiunea reală prin confundarea calităţii de fidejusor cu calitatea de garant ipotecar, de vreme ce instanţa de apel reţine că reclamanta este îndreptăţită să-şi ,,valorifice garanţiile constituite”, cu alte cuvinte, să urmărească sumele solicitate în limita garanţiilor constituite.

Or, pentru garantarea contractului de credit nr. 269/1996 pârâţii au consimţit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 7487/1996, iar pentru garantarea contractului de credit nr. 166/1996 pârâţii au consimţit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 6888/1996, răspunderea lor fiind angajată în limita specializării ipotecilor consimţite, respectiv în limita valorii bunurilor aduse în garanţie şi care sunt identificate în cele două contracte de ipotecă.