Acţiune civilă

acţiune civilă, mijlocul legal cel mai important de protecţie, prin constrângere judiciară, a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea a.c., un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie (instanţei judecătoreşti ori altui organ cu atribuţii jurisdicţionale) fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. A.c. include în conţinutul ei: cererea de chemare în judecată, precum şi orice alte activităţi şi posibilităţi procesuale care au ca finalitate realizarea ori recunoaşterea dreptului, ca de exemplu: cererea pentru măsuri asigurătorii, atacarea hotărârii pe căile legale de atac, cererea de executare silită a hotărârii etc. A.c. este susceptibilă de două accepţiuni: a) în sens procesual, ea exprimă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdicţie competent, cerându-i să hotărască asupra cererii sale; b) în sens material, ea este cererea adresată pârâtului, prin intermediul organului de jurisdicţie, de a-şi executa obligaţia corelativă dreptului subiectiv al reclamantului. A.c. se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: este un mijloc juridic graţie căruia subiectul de drept poate solicita instanţei să hotărască asupra cererii sale; presupune recurgerea de către titularul dreptului la organul jurisdicţional competent; urmăreşte ca scop protejarea unui drept subiectiv conferind titularului acestuia posibilitatea de a se folosi de constrângerea judiciară în asigurarea exercitării nestânjenite a acelui drept; izvorăşte din conflictul de interese care opune părţile în proces; poate servi, în principiu, la valorificarea drepturilor actuale; în cazurile expres prevăzute de lege este posibil să se introducă o acţiune preventivă cu privire la drepturi afectate de un termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, care nu aduce niciun prejudiciu debitorului, deoarece hotărârea obţinută se va putea pune în executare numai la împlinirea termenului, cum ar fi, de exemplu, cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., potrivit căruia se va putea cere înainte de împlinirea termenului: a) predarea unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune; b) executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii periodice; c) executarea la termen a unor obligaţii, dacă preşedintele instanţei consideră că cererea este îndreptăţită pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă pe care, altfel, ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului. A.c. se află într-o strânsă legătură cu dreptul subiectiv pe care-l protejează; ca o consecinţă a acestei legături, ea împrumută din natura şi caracteristicile dreptului respectiv. Potrivit cu natura dreptului ce se valorifică, a.c. poate fi personală sau reală, mobiliară sau imobiliară (după cum bunul ce formează obiectul dreptului este mobil sau imobil), prescriptibilă sau imprescriptibilă, transmisibilă sau netransmisibilă (la fel ca dreptul protejat). A.c. presupune trei elemente: unul de natură subiectivă, părţile, iar două de natură obiectivă, obiectul şi cauza. Cu referire la părţi, legea precizează că acestea sunt persoane (fizice sau juridice) care îndeplinesc următoarele condiţii: au capacitate procesuală, au calitatea de a acţiona în justiţie, pot formula o pretenţie legată de un drept subiectiv şi au un interes. Obiectul poate consta în plata unei sume de bani, predarea unui bun, anularea sau rezoluţiunea unui contract, constatarea unui drept etc.; din sfera obiectului a.c. face parte şi dreptul subiectiv invocat şi care priveşte acest obiect, cum ar fi: dreptul de proprietate, dreptul de superflue, de uzufruct, un drept de creanţă etc. Legea cere ca obiectul a.c. să fie licit, posibil şi determinat. în fine, cauza constă în temeiul juridic al cererii, în fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl invocă împotriva celeilalte. Cauza nu se identifică cu motivele acţiunii în înţelesul de mijloace de probă, nefiind permisă introducerea unei acţiuni noi fondate pe aceeaşi cauză, dar invocându-se probe noi. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Părţile, obiectul şi cauza determină cadrul procedural indispensabil necesar a.c., servind la individualizarea acesteia în fiecare caz în parte; el se fixează încă de la început, neputând fi modificat sau extins decât în anumite condiţii. Astfel, codul de procedură civilă îngăduie reclamantului să-şi completeze sau să-şi modifice acţiunea, dar numai până la prima zi de înfăţişare, dată ce marchează cristalizarea raportului procesual. Tot astfel, până la prima zi de înfăţişare, pârâtul poate extinde – sub aspectul obiectului sau persoanelor – litigiul iniţiat de reclamant, fie depunând o cerere reconvenţională, fie introducând în proces un terţ sau invocând excepţia de conexitate. în principiu, după prima zi de înfăţişare cadrul procesual rămâne neschimbat, urmând ca activitatea de judecată să se desfăşoare în acest cadru. De asemenea, în aceste limite va opera şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii ce se va pronunţa. A.c. se poate prezenta în mai multe variante care sunt susceptibile de clasificare după mai multe criterii: a) în funcţie de scopul material urmărit de reclamant, acţiunile pot fi: acţiuni în realizarea dreptului acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în constituire de drepturi; b) potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică, acţiunile se împart în: acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte; c) după obiectul dreptului subiectiv protejat se disting: acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare; d) în funcţie de împrejurarea că tind la apărarea unui drept real principal sau a posesiei (unui bun imobil), acţiunile reale se subclasifică în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii; e) dacă se are în vedere calea procedurală aleasă de reclamant, se disting: acţiuni principale, acţiuni accesorii şi acţiuni incidentale.

ACŢIUNE CIVILĂ, ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate asigura protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite. Cuprinde trei elemente: părţile, obiectul şi cauza, a) părţile sunt persoane fizice sau persoane juridice care acţionează pentru recunoaşterea ori realizarea unui drept sau interes susceptibil de protecţie juridică. în funcţie de faza de derulare a procesului şi poziţia în care se află, părţile poartă denumiri specifice: reclamant şi pârât (la judecata în primă instanţă), apelant şi intimat (în apel), recurent şi intimat (în recurs), contestator şi intimat (în contestaţia în anulare), revizuient şi intimat (în revizuire), creditor şi debitor (în executarea silită, pretenţii, procedura somaţiei de plată) ş.a. Recunoaşterea calităţii de parte în proces presupune îndeplinirea a trei condiţii: calitate procesuală, capacitate procesuală şi existenţa unui interes legitim, b) obiectul acţiunii civile îl constituie protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim pe calea justiţiei, c) cauza acţiunii civile o constituie scopul urmărit de cel care reclamă sau se apără, explicat prin împrejurările de fapt şi de drept, precum şi motivele care au determinat partea să acţioneze injustiţie.