Model de acţiune de partaj succesoral

Model de cerere de partaj

DOMNULE PREŞEDINTE,

Sub semnatul (a)_, domiciliat în_, chem în judecată şi personal la

interogatoriu pe pârâtul(a)_, domiciliat(ă) în_, pentru ca, prin hotărârea ce veţi pronunţa, să dispuneţi

PARTAJUL AVERII SUCCESORALE

privind bunurile rămase la decesul defunctului(ei)_urmând să stabiliţi masa

bunurilor de împărţit, cotele ce ni se cuvin în calitate de copărtaşi şi lichidarea stării de indiviziune, prin individualizarea, atribuirea (şi predarea efectivă a. bunurilor ce ni se cuvin.

De asemenea, rog:

1) pârâtul(a) să fie obligat(ă) să raporteze la masa de împărţit bunurile primite de la defunct cu ocazia căsătoriei;

2) să fie redus testamentul făcut pârâtului(ei);

3) până la definitivarea împărţelii să fie numit un sechestru judiciar pentru conservarea şi administrarea bunurilor;

4) anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul public_;

5) obligarea pârâtului(ei) la cheltuieli de judecată.

Motivele acţiunii:

în fapt, defunctul(a)_a decedat la data de_cu ultimul domiciliu

în_.

Moştenitori cu vocaţie la succesiune am rămas eu şi pârâtul, în calitate de fii ai defunctului.

La decesul defunctului au rămas următoarele bunuri: (se enunţă toate bunurile şi se indică valoarea lor).

Potrivit art. 751 C. civ., masa bunurilor de mai sus urmează să fie întregită prin raportarea în natură a bunurilor imobile şi prin raportarea contravalorii bunurilor mobile primite de pârât(ă) ca donaţie fără scutire de raport, şi anu-me:

De asemenea, potrivit art. 738 C. civ., pârâtul(a) urmează să fie obligat(ă) la raportul următoarelor datorii:_.

Potrivit art. 848 C. civ., cer reducţiunea liberalităţilor care trec peste partea

disponibilă, şi anume: testamentul autentificat sub nr. _, din_, şi actul de

donaţie autentificat sub nr._, din_, prin care s-au testat şi donat pârâtu-

lui(ei) următoarele bunuri:_

în baza art. 85 din Legea nr. 36/1995, cer anularea certificatului de moştenitor nr._, din_, eliberat de notarul public_, pentru motivul că în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 728 C. civ., ale art. 657-667 C. proc. civ., şi a textelor deja enunţate.

în dovedirea acţiunii, înţeleg să mă folosesc de proba cu următoarele acte:_, proba cu martori, expertiză şi, eventual, proba cu cercetare la faţa locului.

Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, la care ataşez copia certificatului de deces a defunctului(ei) şi copiile certificatelor de naştere ale celor doi moştenitori, timbru fiscal în valoare de lei pentru partaj, plus_lei pentru capătul

de cerere privitor la_şi timbrul judiciar în valoare de lei.

Data depunerii __Semnătura _

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI_

Explicaţii teoretice

ACŢIUNEA DE PARTAJ

1. Sediul materiei

Potrivit art. 728 alin. 1 C. civ., „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indivi-ziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.

Diviziunea poate fi cerută chiar când unul sau mai mulţi erezi au posedat părţi separate din succesiune, dacă nu a fost act de împărţeală sau dacă nu se poate opune prescripţia (art. 729 C. civ.).

împărţeala succesiunii este reglementată amănunţit de dispoziţiile art. 728-799 C.

civ.).

Considerăm util să amintim că acţiunea de partaj este imprescriptibilă cu privire la bunurile indivize şi prescriptibilă cu privire la fructe, termenul de prescripţie fiind de

3 ani prevăzut de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

2. Consideraţii privind proprietatea comună

Bunurile succesorale trec în proprietatea comună a moştenitorilor, proprietate care în dreptul nostru se prezintă sub două forme.
1. PROPRIETATEA COMUNĂ pe COTE PĂRŢI. în cadrul acesteia dreptul fiecărui coproprietar asupra bunului este stabilit printr-o fracţiune de 1/2, 1/3, 1/4 etc. Această cotă este abstractă, nu este individualizată asupra unei anumite părţi determinate, concrete din bun. Este vorba de un concurs de drepturi, separate şi independente. Când acest concurs are ca obiect un singur bun, este vorba de aşa numita coproprietate, iar când concursul se referă la universalitate de bunuri avem de-a face cu starea de indi-viziune propriu zisă, situaţie care apare, de regulă, între comoştenitorii unei succesiuni.

Codul civil nu reglementează nici coproprietatea şi nici coindiviziunea.

2. COPROPRIETATEA COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE. Spre deosebire de coproprietatea comună pe cote-părţi, cu cele două forme: coproprietate şi coindiviziune, coproprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că bunul sau bunurile ce alcătuiesc obiectul acestui drept sunt stăpânite în comun de titularii dreptului. Dreptul acestora nu mai este exprimat printr-o cotă-parte abstractă. Această cotă din drept se stabileşte cu ocazia încetării stării de devălmăşie, în raport cu întinderea contribuţiei fiecărui titular al dreptului la dobândirea bunului sau bunurilor care alcătuiesc obiectul acestui drept de proprietate.

Coproprietatea comună în devălmăşie apare în dreptul nostru în cazul soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

3. IEŞIREA DIN INDIVIZIUNE, PE CALE CONVENŢIONALĂ SAU JUDICIARĂ.

Coproprietatea comună pe cote-părţi şi coproprietatea în devălmăşiei pot înceta prin ieşirea din indiviziune. Această posibilitate este reglementată de lege şi se poate realiza pe cale convenţională dacă toţi coproprietarii prezenţi şi majori sunt de acord (art. 730 alin 1. C. civ.) şi pe cale judiciară în cazul în care coproprietarii nu înţeleg sau nu reuşesc să ajungă la o înţelegere asupra împărţelii (art. 728 alin. 1 şi 747 C. civ.).

Prin urmare, orice stare de indiviziune, indiferent de izvorul ei – moştenire, comunitate de bunuri între soţi sau membri cooperatori, contract etc. -, încetează prin împărţeală, care poate fi prin învoială sau judiciară. în primul caz, este vorba de partajul voluntar, care poate fi încheiat în scris şi oral, înţelegere care în practică intervine frecvent în cadrul procedurii notariale şi în cadrul acţiunii de partaj.

în cazul în care părţile nu pot ajunge la o înţelegere, calea de încetare a stării de indiviziune este acţiunea de partaj, cunoscută şi sub denumirea de acţiune de ieşire din indiviziune. în codul familiei o găsim sub denumirea de acţiunea de împărţirea a bunurilor comune.

Pentru a putea înţelege mai bine întreaga complexitate de probleme pe care le ridică partajul judiciar şi ţinând seama de strânsa legătură care există între problemele de drept material şi cele de drept procesual, considerăm util ca, în primul rând, să prezentăm sumar câteva din reglementările dreptului material. Aceasta ne va ajuta să înţelegem mai bine partea procedurală a problemei, şi anume principalele aspecte de ordin procesual pe care partajul judiciar le ridică.

4. PRINCIPIUL EGALITĂŢII MOŞTENITORILOR. Fiecare moştenitor trebuie să ia bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, principiu garantat prin instituţia raportului care limitează dreptul defunctului de a dispune cu titlul gratuit de bunurile sale.
Astfel, moştenitorii rezervatari au dreptul de a cere şi de a primi la decesul autorului lor, o anumită parte din averea acestuia, numită rezervă, care este prevăzută de lege.

Moştenitorii rezervatari sunt:

a) descendenţii (copii, nepoţi, strănepoţi, art. 842 C. civ.);

b) ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi

c) soţul (soţia) supravieţuitor.

Textul art. 841 – 843 C. civ., stabileşte întinderea masei de bunuri care formează cotitatea disponibilă, de care defunctul poate dispune, iar ceea ce rămâne constituie rezerva moştenitorilor rezervatari.

Cotitatea disponibilă de care poate dispune defunctul din masa bunurilor succesorale este de:

– 1/2 dacă la moarte-i lasă un copil legitim;

– 1/3 dacă lasă doi copii;

– 1/4 dacă lasă trei sau mai mulţi copii (art. 841 alin. 1 C. civ.)

– 1/2 dacă în lipsă de descendenţi defunctul lasă părinţi (tată şi mamă, art. 843

C. civ.)

– 3/4 dacă lasă numai unul dintre părinţi (art. 843 C. civ.)

Privind rezerva moştenitorilor rezervatari, acesta se prezintă astfel:

a) Descendenţii, rezerva lor variază în raport cu numărul lor:

– 1/2 din averea succesorală dacă a rămas un copil;

– 2/3 dacă au rămas doi copii şi

– 3/4 dacă au rămas mai muţi copii.

b) Ascendenţii privilegiaţi (tatăl şi mama) au rezerva de 1/2 dacă ambii sunt în viaţă la deschiderea succesiunii şi 1/4 dacă numai unul este în viaţă.

c) Soţul supravieţuitor are o rezervă de 1/2 din ceea ce ar fi moştenit dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi (v. art. 2 din Legea nr. 319/1944).

Dacă se constată că donaţia sau testamentul încalcă rezerva moştenitorilor rezervatari existenţi la data decesului aceştia au la îndemână acţiunea în reducţiune a donaţiei sau a dispoziţiei testamentare, dispoziţii care trebuie aduse în limita cotităţii disponibile.

5. CARACTERUL DECLARATIV AL PARTAJULUI. Fiecare moştenitor este considerat proprietar exclusiv asupra bunurilor ce alcătuiesc lotul său chiar din momentul deschiderii succesiunii, adică din momentul morţii lui de cuius, şi că n-a fost niciodată proprietar asupra bunurilor atribuite celorlalţi comoştenitori (art. 786 C. civ.)

Caracterul declarativ al partajului împiedică pe un comoştenitor să vatăme drepturile celorlalţi, prin acte de vânzare, donaţie etc.

6. Obligaţia de garanţie reciprocă între coerezi. Aceştia sunt datori garanţi unul către altul pentru tulburările şi evicţiunile ce preced dintr-o cauză anterioară împărţelii (art. 787 C. civ.)

Garanţia încetează când o evicţiune a fost exceptată anume, printr-o clauză expresă a actului de împărţeală sau când evicţiunea a fost cauzată din greşeala eredelui.
Fiecare coerede este obligat în proporţie cu partea sa ereditară, a despăgubi pe coeredele său de paguba ce a suferit din cauza evicţiunii.

Când unul dintre coerezi va fi insolvabil, partea ce el este dator a contribui se va împărţi între eredele garantat şi între ceilalţi coerezi (art. 788 şi 789 C. civ.)

3. Cererea de chemare în judecată

Potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:

1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul;

2) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

3) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;

4) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

5) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul.

Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.

Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin interogatoriul sau jurământul, pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.

Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa martorilor;

6) semnătura.

Este obligatorie prezentarea copiei de pe extrasul de deces şi de pe certificatele de naştere ale tuturor comoştenitorilor chemaţi în judecată, ca şi copii legalizate de pe toate actele invocate.

Cererea de partaj se timbrează cu timbru fix, când părţile nu contestă bunurile supuse împărţelii, valoarea acestora sau dreptul ori mărimea drepturilor coproprietarilor.

în cazul ivirii neînţelegerilor cu privire la:

– identificarea bunurilor succesorale supuse împărţelii;

– valoarea bunurilor supuse împărţelii;

– dreptul ori mărimea drepturilor ce se cuvin coproprietarilor;

– cererile de raport, de reducţiune sau de anulare a libertăţilor, se percepe o nouă taxă de timbru în raport cu cotele şi condiţiile prevăzute pentru cererile evaluabile în bani. Taxa se va depune de cel ce formulează o asemenea cerere sau contestă pretenţiile din acţiunea principală, dat fiind faptul că în partaj părţile au dublă calitate: de reclamant şi de pârât.

Dacă prin acţiunea de partaj se cere:

– raportarea unor bunuri primite prin donaţie;

– reducţiunea libertăţilor;

– numirea unui sechestru judiciar;

– anularea certificatului de moştenitor, etc., aceste capete de cerere se timbrează distinct de către partea care formulează o asemenea cerere.

4. Competenţa

în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului:

1) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

3) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar (art. 14 C. proc. civ.).

Când starea de indiviziune nu rezultă din succesiune, ci din alte cauze (cumpărare, donaţie etc.), acţiunea trebuie adresată judecătoriei în a cărei rază teritorială se află situat bunul imobil (art. 13 C. proc. civ.).

5. Procedura de judecată

Procesul de partaj parcurge două faze: prima, în care se administrează toate probele şi ia sfârşit, în general, printr-o încheiere de admitere în principiu a acţiunii; a doua, în cadrul căreia sunt evaluate bunurile, se fac loturile şi se pronunţă hotărârea.

Faza I: încheierea de admitere în principiu, are caracter interlocutoriu, instanţa nemaiputând reveni asupra celor dispuse şi poate fi atacată cu recurs odată cu fondul, adică după rezolvarea celei de a doua faze a partajului.1

Prin această încheiere, care se pronunţă după administrarea tuturor probelor, instanţa trebuie să constate:

1) Deschiderea succesiunii;

2) Locul şi data deschiderii succesiunii;

3) Calitatea de copărtaş sau coproprietar a părţilor şi cota-parte ce se cuvine

fiecăruia;
4) Bunurile supuse împărţelii, în care se includ şi cele supuse reducţiunii şi raportului;
5) Datoriile şi creanţele comoştenitorilor, faţă de defunct, dacă sunt;
6) Numirea unui sechestru judiciar, dacă nu s-a hotărât printr-o încheiere anterioară, care să conserve şi să administreze bunurile până la desăvârşirea împărţelii.
Prin aceeaşi încheiere se numeşte un expert care, cu citarea părţilor, va proceda la evaluarea bunurilor şi va face propuneri asupra modului de împărţire a masei succesorale1.

încheierea de admitere în principiu nu este obligatorie, de pildă, în cauzele simple când se trece direct la pronunţarea hotărârii. Ea se recomandă în cauzele complexe, în scopul unei bune organizări a judecăţii2.

FAZA A II-A. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII. Este situată între data pronunţării încheierii de admitere în principiu şi momentul pronunţării hotărârii asupra fondului.

In cadrul acestei faze se efectuează raportul de expertiză, încuviinţarea şi efectuarea unei eventuale contraexpertize.

Privind raportul de expertiză, instanţa are obligaţia să examineze dacă expertul a analizat şi a răspuns corect la următoarele probleme:

1) Evaluarea întregului patrimoniu al defunctului, în care să fie introduse toate bunurile reţinute prin încheierea de admitere în principiu, inclusiv cele lăsate prin testament, care se predau legatarului după ce se verifică şi se asigură respectarea rezervei moştenitorilor rezervatari.

Evaluarea are în vedere valoarea bunului din momentul decesului defunctului.

2) Adăugarea fictivă a bunurilor donate, care erau ieşite din patrimoniul defunctului la data decesului acestuia. Aceste bunuri se evaluează după starea lor din momentul donaţiei şi după valoarea pe care au avut-o în momentul morţii defunctului.

3) Calculul cotităţii disponibile, care trebuie făcut în raport de activul net, care se stabileşte după ce în prealabil se scad eventualele datorii ale defunctului, ca şi sarcinile succesorale, cheltuielile efectuate cu înmormântarea, cu inventarierea etc.

4) Eventuala reducere a testamentelor, dacă se va constata că prin liberalită-ţile făcute s-a încălcat rezerva moştenitorilor rezervatari.

Reducerea liberalităţilor se face în ordinea vechimi lor, începând cu cele mai recente.

Astfel, în primul rând se vor reduce testamentele, care se consideră că au ca dată, pe aceea a decesului defunctului, pentru că numai din acel moment îşi produc efectele.

Reducerea legatelor are loc proporţional cu valoarea lor, cu excepţia cazului când defunctul a dispus ca un legat să fie plătit preferându-se celorlalte, legat care nu va fi redus, decât în cazul în care celelalte legate nu ar acoperi rezerva legală (art. 853 C. civ.)

5) Reducerea donaţiilor. Dacă după reducerea legatelor rezerva nu este întregită, se procedează la reducerea donaţiilor începând cu cea mai nouă.

6) Efectul reducţiunii. Ca urmare a reducţiunii este posibil ca legatarul sau legatarii să nu mai primească nimic, iar dreptul de proprietate al donatarilor, prin ale căror donaţii s-a încălcat rezerva, să se desfiinţeze, bunurile care au format obiectul donaţiei urmând să se restituie în natură sau, în cazul în care au fost înstrăinate de donatar, prin echivalent la masa succesorală, la valoarea lor din momentul decesului donatorului (v. art. 855 C. civ.).

Reducţiunea nu produce efecte retroactive, pentru că drepturile reale dobândite între timp de terţi, rămân valabile.

7) Evaluarea bunurilor să se facă la preţurile existente în momentul împărţelii, ci nu la preţurile existente în momentul ivirii stării de indiviziune. In acest mod, diminuarea valorii bunurilor prin uzura fizică sau morală, ca şi sporul de valoare, se impută tuturor coproprietarilor ori, dimpotrivă, profită tuturor, iar nu numai unuia dintre ei.

Dacă unele bunuri au dobândit un spor de valoare prin intervenţia celor ce le-au folosit să se includă, pe cât posibil, în lotul acelui copărtaşi, fară a nesocoti însă interesele celorlalţi.2

8) Evaluarea terenurilor se va face corespunzător categoriei de folosinţă şi clasei, calităţii şi importanţei lor social-economice, diferenţiat după cum sunt construibile sau arabile, fâneţe, plantaţii etc. Se va avea în vedere şi natura proprietăţii solului, gradul de fertilitate, relief, distanţa faţă de localităţile urbane şi căile de comunicaţie, poziţia, eventualele procese de degradare, amplasamentul construcţiilor, precum şi preţul ce se practică în zonă pentru terenuri similare. Dacă un moştenitor a adus unele îmbunătăţiri, acestea nu se includ în valoarea sa dacă bunul i se atribuie lui.

La evaluarea terenurilor se ţine seama de valoarea economică pe care o au în raport cu gradul de fertilitate, în care nu se includ îmbunătăţirile aduse de cel ce îl posedă în cazul în care i se va atribui bunul.

9) Evaluarea imobilelor supuse demolării va ţine seama de despăgubirea legală de expropriere, şi se recomandă ca asemenea procese să fie suspendate sau amânate până la data exproprierii, când despăgubirea se plăteşte de stat şi se ştie cuantumul ei. Dacă un co-părtaş, doreşte să preia imobilul pe riscul său, i se poate atribui, dar la valoarea de circulaţie, nu la cea de expropriere.

10) Evaluarea construcţiilor să se facă la valoarea de circulaţie a imobilului la data partajului.

11) Evaluarea apartamentelor cumpărate de la fondul locativ de stat se va face având în vedere preţul unui apartament similar, conform actului normativ în vigoare la data partajului. Părţile pot deroga de la acest principiu, de pildă, cerând ca evaluările să se facă prin asimilare, potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor, referitor la acordarea daunelor de către ASIROM. într-un asemenea caz, instanţa are obligaţia să atragă atenţia părţilor asupra consecinţelor acestui mod de evaluare şi, dacă părţile insistă, el trebuie aplicat.

12) Evitarea fărâmiţării fondurilor, formarea loturilor trebuind făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 741 C. civ., dându-se fiecărui lot, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de imobile, de aceeaşi valoare, evitându-se astfel fărâmiţarea peste măsură a fondurilor. Dacă unele terenuri au dobândit un spor de valoare prin intervenţia celor care le-au folosit, să se includă, pe cât posibil, în lotul acelui copărtaş, fără a nesocoti totuşi interesele celorlalţi.

13) Stabilirea unei sulte, respectiv a unei sume de bani în cazul în care loturile nu se vor putea forma în natură în valoare egală. Obligarea la sultă nu se poate face în solidar, ea fiind divizibilă între părţi, proporţional cu întregirea dreptului de proprietate al fiecăruia.

14) Stabilirea modalităţii de împărţeală, indicând în ce mod se vor forma loturile ce urmează a fi atribuite sau trase la sorţi, pentru că prin art. 741 C. civ., s-a instituit principiul potrivit căruia fiecărei părţi trebuie să i se dea pe cât posibil aceeaşi cantitate de mobile şi imobile, de drepturi de creanţe sau creanţe de aceeaşi natură sau valoare. Numai astfel se poate asigura deplina egalitate între moştenitori.

15) Propunerea vânzării la licitaţie. Copărtaşii mai pot cere vânzarea la licitaţie a unui asemenea bun.

6. Hotărâre. Caracter. Executare. Prescripţie

Indiferent de cauza care a determinat starea de indiviziune, hotărârea de partaj este declarativă de drepturi şi retroactivă în sensul că drepturile pe care le recunoaşte şunt considerate că există din momentul în care a luat naştere starea de indiviziune, şi că, deci, fiecare coproprietar devine proprietar exclusiv al părţii ce i s-a atribuit din totalitatea bunurilor (v. art. 786 C. civ., care este de aplicare generală).

Principalul efect pe care-1 produce hotărârea de partaj este acela că este susceptibilă de executare, fără a fi necesară introducerea unei acţiuni de revendicare împotriva copărta-şului care refuză predarea bunului. Acest efect îl produce hotărârea de partaj chiar dacă instanţa nu a dispus în mod expres predarea bunului atribuit. Acţiunea în revendicare îşi are raţiunea numai în cazul în care bunul ar fi deţinut de un terţ, căruia, nefiind parte în proces, hotărârea de partaj nu-i poate fi opozabilă. între copărtaşi dreptul de proprietate este stabilit prin hotărârea de partaj rămasă definitivă şi care, investită cu formula executorie, poate fi pusă în executare (art. 372 C. proc. civ. şi art. 750 C. civ.).

Cererea pentru executarea hotărârii se prescrie în termen de 3 ani, termen prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. După expirarea acestui termen, trebuie introdusă acţiune în revendicare împotriva fostului coproprietar care continuă să deţină imobil.

Când prin hotărârea de partaj unul dintre coproprietari a fost obligat să plătească o sultă în bani, aceasta are caracterul unei creanţe născute prin însăşi acea hotărâre, iar în privinţa ei nu operează principiul efectului declarativ. Ca atare, cererea de executare pentru realizarea acestui drept se prescrie în termen de 3 ani (art. 786 C. civ. şi art. 6, Decretul nr. 167/1958), fără posibilitatea ca, în cazul imobilelor, să se poată sesiza instanţa cu acţiune în revendicare, după trecerea termenului.

Când părţile din procesul de ieşire din indiviziune cer individualizare dreptului, şi nu şi predarea efectivă a bunurilor atribuite, instanţa nu este îndreptăţită să dispună predarea acestora, deoarece ar nesocoti principiul disponibilităţii dând mai mult decât s-a cerut. Intr-o atare situaţie hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de executare şi îşi va păstra puterea de lucru judecat chiar şi după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Prescripţia de 3 ani poate fi opusă numai în cazul când unii dintre copăr-taşi au fost obligaţi să plătească sulte, care au caracterul unor creanţe născute din hotărârea pronunţată şi care nu sunt supuse efectului declarativ al partajului.

16. JURISPRUDENŢĂ SELECTIVĂ

1. Acceptare. Caracterul termenului de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ. Repunerea în termen. Potrivit art. 700 C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie în termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, respectiv de la data decesului antecesorului succesorilor. Termenul menţionat, este un termen de prescripţie, susceptibil de suspendare sau întrerupere, în condiţiile Decretului nr. 167/1958.

Actul juridic de opţiune succesorală este un act unilateral, pur 44şi simplu, unitar, irevocabil, şi declarativ, în sensul că efectele sale se produc retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Prin împlinirea termenului de 6 luni, dreptul de a accepta moştenirea se stinge, aceasta constituind o renunţare implicită la moştenire. Această sancţiune operează de drept, putând fi invocată de orice parte interesată precum şi din oficiu de către instanţa de judecată.

Prin excepţie, sunt unele cazuri în care se admite de către literatura şi practica judiciară în materie, că termenul de prescripţie nu curge de la data deschiderii moştenirii ci de la un alt moment cum ar fi:

– cazul în care moştenitorul află de dreptul său succesoral, după termenul de 6 luni, prin descoperirea unui testament în favoarea sa;

– situaţia în care un minor vine la moştenire în concurs cu părinţii săi şi termenul de

6 luni curge de la data când autoritatea tutelară îi va numi un curator;

– în cazul declarării judecătoreşti a morţii, termenul de prescripţie se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte;

– în cazul în care moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă majoră sau caz fortuit, instanţa judecătorească putând prelungi termenul de opţiune succesorală cu încă 6 luni, de la data când a luat sfârşit împiedicarea;

– ascunderea cu rea credinţă de către unii succesibili a morţii lui de cujus, decesul într-o ţară străină în condiţiile în care legăturile de rudenie erau încetate, abandonarea unui minor de către părintele supravieţuitor celuilalt părinte decedat;
– în lumina dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termenul de opţiune succesorală este extinsă la orice situaţie neimputabilă succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescripţie. Cererea de repunere în termen trebuie făcută de către moştenitor, în termen de o lună de la data când a luat la cunoştinţă de vocaţia sa succesorală.

In speţă, reclamantul apelant nu a formulat cerere pentru, repunerea în termen, în sensul menţionat, iar motivele invocate prin memoriul de apel nu justifică suspendarea sau întreruperea termenu-lui de opţiune succesorală, prev. de art. 700 C. civ.

2. Acceptare tacită a succesiunii. Faptele prin care se manifestă. Potrivit art. 689 C. civ., acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită. Se consideră acceptare tacită nu numai luarea de către succesibili a bunurilor succesorale ci şi orice alt act ce ar fi fost făcut de erede, pe care aceasta nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moştenitor şi care lasă a se presupune că el a fost făcut neapărat cu intenţia de acceptare a moştenirii.

Un astfel de act îl constituie, fără îndoială cererea reclamantului succesor pentru eliberarea sesizării pentru deschiderea masei succesorale, precum şi contractul de asistenţă juridică din 7 iulie 1998 încheiat de reclamant cu avocata B.D. pentru promovarea acţiunii în justiţie şi stabilirea masei succesorale şi partaj, mandat care a fost îndeplinit.

Ambele acte aparţinând eredelui reclamant, făcute cu intenţia vădită de acceptare a succesiunii, denotă că interpretarea dată de instanţe este greşită, ele urmând a fi calificate ca acte de acceptare a succesiunii defuncţilor.

3. Acţiune în reducţiunea testamentului. Termen de prescripţie. Acţiunea în reducţiunea testamentului chiar intitulată impropriu în anulare, este o acţiune personală şi patrimonială, prescriptibilă în termenul de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, în situaţia în care moştenitorii rezervatari nu se află în posesia obiectului reducţiunii, respectiv a terenurilor cuprinse în testament.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorilor rezervatari.

In nici un caz, reclamanţii din prezentul dosar nu pot invoca faptul că nu au cunoscut existenţa liberalităţii, din moment ce au fost părţi, personal sau prin antecesorii lor, în dosarele nr. 2578/1974 şi nr. 213/1992 ale Judecătoriei Vişeu de Sus.

Art. 12 alin. 2, devenit art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 după republicarea şi completarea ei prin Legea nr. 169/1997, prevede că moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea, prin cererea pe care o fac comisiei.

Din moment ce terenurile ce fac obiectul liberalităţii se aflau în posesia şi folosinţa pârâtului, reclamanţii trebuia să introducă acţiunea în reducţiunea testamentului, înlăuntrul termenului de 3 ani, începând cu data de 20 februarie 1991, când a intrat în vigoare Legea fondului funciar.

Prezenta acţiune, înregistrată la data de 7 iunie 1995, este prescrisă în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

4. Certificat de moştenitor. Acţiune în anulare. Imprescriptibilitate. Condiţii în acest sens. Dat fiind că dreptul de proprietate este imprescriptibil şi că el nu se pierde prin neuz, urmează că moştenitorii care au acceptat succesiunea expres ori tacit, înlăuntrul termenului de opţiune prevăzute de art. 700 C. civ., nu pot pierde prin prescripţie dreptul de proprietate astfel dobândit.

în speţă, reclamantul nu a participat la dezbaterea succesiunii, dar a susţinut că a acceptat în mod tacit succesiunea.

In această situaţie, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este imprescriptibilă.

5. Dreptul de opţiune al succesibilului chemat la moştenire în dubla calitate de moştenitor legal şi testamentar. Persoana care este chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată printr-un legat cu titlu particular poate opta, în mod diferit, cu privire la moştenirea legală sau legat, aceasta fiind una dintre excepţiile de la regula indivizibilităţii opţiunii succesorale. Dacă persoana a acceptat doar legatul cu titlu particular, nu poate dobândi şi calitatea de copărtaş asupra celorlalte bunuri succesorale şi, în consecinţă, nu are calitate procesuală activă pentru a cere împărţeala moştenirii.1

6. Dovada calităţii de moştenitor pe baza certificatului eliberat de o instanţă străină. Potrivit art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta autenticitatea semnăturilor şi sigiliului. înlăturarea actului care atestă calitatea de moştenitoare a reclamantei, pe alte motive decât cele strict prevăzute de lege, este greşită.2

7. Moştenitor sezinar. Necesitatea acceptării moştenirii. întrucât art. 689 şi art. 700 C. civ. nu fac nici o deosebire între moştenitorul sezinar şi cel nesezinar, rezultă că descendentul sau ascendentul se bucură de sezină, numai dacă a acceptat succesiunea în termenul şi în modalităţile prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Potrivit art. 653 alin. 1 C. civ., descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului.

Aşadar, regula generală este că, orice moştenitor, afară de descendenţi şi ascendenţi, trebuie să ceară trimiterea în posesiune pentru a se bucura de folosinţa efectivă a averii succesorale.

Trimiterea în posesiune nu influenţează decât asupra posesiunii moştenirii, care este dobândită de moştenitorul fără sezină. Cât priveşte proprietatea averii succesorale, ea trece asupra moştenitorului fără sezină în momentul decesului autorului său, întocmai ca asupra moştenitorului care are sezina.

Prin urmare, între sezină şi mecanismul de transmisiune al succesiunii nu se poate face nici o legătură, sezină nefiind susceptibilă de a avea înrâurire asupra modalităţilor de acceptare sau renunţare la succesiune.

De aceea, art. 700 C. civ., care prevede că dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, nu face nici o distincţie după cum moştenitorii sunt sezinari sau nesezinari.

Descendentul sau ascendentul se bucură deci de sezină numai dacă a acceptat succesiunea, în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. şi în modalităţile prevăzute de art. 689 C. civ.
Rezultă că este greşit punctul de vedere al instanţelor care au considerat că nu este necesar să se facă dovada acceptării succesiunii defunctului, pe motiv că fiul său avea de drept posesiunea succesiunii, potrivit art. 653 C. civ.

8. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală. Critica privind neacceptarea moştenirii în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. de către pârâţi, este întemeiată.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. în care persoana cu vocaţie succesorală urmează a se pronunţa dacă acceptă succesiunea, este un termen de prescripţie, care curge de la deschiderea succesiunii.

Deoarece moştenirea se deschide „prin moarte”, data deschiderii ei coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

Stabilirea exactă a momentului deschiderii succesiunii prezintă importanţă deosebită, pentru că în funcţie de acest moment se determină, indiferent de momentul soluţionării problemelor pe cale notarială sau Judecătorească, data de la care începe de regulă curgerea termenului de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii.

întrucât defunctul a decedat la 5 iulie 1997, nu au acceptat în termen de 6 luni moştenirea conform art. 700 C. civ., urmează a se constata prescrierea dreptului de acceptare. Pârâţii numai în şedinţa de judecată din 22 iunie 1998, deci la peste 12 luni, de la deschiderea moştenirii, au declarat că acceptă moştenirea conform legii.

Faptul că pârâţii – nepoţi de frate predecedat – nu aveau relaţii prea apropiate cu defuncta, aşa cum reţine prima instanţă, şi că locuiau în localităţi diferite, nu constituie cauză de forţă majoră, care să justifice suspendarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., şi nici motive temeinice care să justifice repunerea în termen, care nu a fost cerută. Desigur că susţinerea judecătoriei, că termenul de prescripţie împotriva pârâţilor nu a curs, deoarece nu au avut cunoştinţă de moartea mătuşii lor, ca şi motivarea instanţei de apel că pârâţii au fost repuşi în termen, fără a formula vreo cerere în acest sens, nu au suport legal, sunt simple afirmaţii.

Ca atare, se va admite recursul reclamantului în contra deciziei civile nr. 1397 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Cluj, care va fi casată şi judecând din nou cauza, se va admite apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1488 din 22 martie 1999 a judecătoriei Turda, care se va schimba în sensul că: admite acţiunea reclamantului şi în consecinţă se va stabili că masa succesorală a defunctei se compune din apartamentul nr. 26 din Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8A, bl. T5 şi din 39 acţiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii.

Moştenitor unic este reclamantul, pârâţii neacceptând moştenirea.

9. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală. Necunoaşterea datei morţii defunctului(ei). Consecinţe. în situaţia în care succesibilul nu acceptă moştenirea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ., el rămâne străin de moştenire ca efect al prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.

Fiind străin de moştenire, acest succesibil nu are nici calitatea procesuală de a cere împărţeala masei succesorale.

Faptul necunoaşterii, de către fiică a datei morţii tatălui său, nu are nici o influenţă asupra cursului prescripţiei câtă vreme aceasta nu a menţinut cu părintele ei legături de natură să-i permită, în mod normal, cunoaşterea, în timpul util, a unui asemenea eveniment şi nu justifică repunerea ei în termenul de opţiune succesorală.
Notă: Pentru ca instanţa să repună pe un succesibil în termenul de opţiune succesorală nu este necesar ca acesta să dovedească existenţa unui caz de forţă majoră care l-a împiedicat să-şi exercite dreptul, ci este suficient să facă dovada unei cauze temeinic justificate.

Aceasta, deoarece art. 700 alin. 2 C. civ., care condiţiona repunerea în termen de existenţa forţei majore, a fost tacit şi parţial abrogat prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prelungirea termenului de prescripţie este posibilă de îndată ce depăşirea acestuia a fost „temeinic justificată”, iar potrivit art. 13 al aceluiaşi act normativ, forţa majoră este o cauză care suspendă cursul prescripţiei.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţele aveau de stabilit, în speţa de faţă, dacă motivul invocat de reclamantă drept argument pentru repunerea în termenul de opţiune succesorală – care este un termen de prescripţie – este sau nu unul temeinic justificat şi nu dacă este un caz de forţă majoră.1

10. Renunţarea expresă la succesiune. Consecinţe în raport cu reglementările cuprinse în Legea nr. 18/1991. Potrivit art. 696 C. civ., moştenitorul care renunţă la o succesiune este considerat străin de aceasta, titlul său fiind desfiinţat cu efect retroactiv, situaţie ce nu poate fi schimbată de prevederile art. 132 din Legea nr. 18/1991, republicată

11. Testament. Lipsa discernământului testatorului. Nulitate relativă. Dovezi. Deşi capacitatea de a dispune prin testament este prezumată de lege conform art. 856 C. civ. în situaţia în care se dovedeşte că la data întocmirii testamentului, testatorul era lipsit de discernământ, intervine sancţiunea nulităţii relative a actului astfel întocmit.

Pentru a stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământul păstrat, instanţa va analiza întregul material probator al cauzei, putând recunoaşte o mai mare forţă probantă a actelor medicale întocmite în aceiaşi perioadă cu testamentul, decât expertizei medico-legale efectuate la câţiva ani după decesul testatorului.

Deşi capacitatea de a dispune prin testament este prezumată de lege art. 856 C. civ. -în speţă reclamanta a făcut dovada lipsei discemământu-lui testatoarei la data întocmirii actului, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii relative a testamentului.