Model de acţiune în regres

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul(a)_, domiciliat(ă) în_, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe părătul(a)_

ÎN ACŢIUNE DE REGRES

urmând ca, în baza probelor administrate, instanţa să hotărască obligarea sa la plata sumei de_lei, reprezentând dauna pe care am plătit-o creditorului_

Cer, de asemenea, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele acţiunii:

In fapt,_(se enunţă motivul).

în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Pentru dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul părătu-lui(ei), care urmează a fi citat(ă) cu această menţiune, de proba cu acte, expertiză

tehnică, cercetare locală şi de proba cu următorii martori:_.

Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, timbru fiscal în valoare de_lei şi timbrul judiciar în valoare de_lei.

Data depunerii__

Semnătura_

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI

Explicaţii teoretice

ACŢIUNEA ÎN REGRES

1. CONCEPT ŞI REGLEMENTARE

1. SEDIUL MATERIEI. îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

2. ÎNŢELESUL NOŢIUNII ŞI TITULARUL ACŢIUNII. Potrivit normelor generale, obligaţia de a repara prejudiciul cauzat în mod ilicit se referă la daunele produse prin fapta proprie, adică la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzută de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.

Totuşi, în anumite cazuri determinate de lege, o persoană are obligaţia să răspundă şi de prejudiciul cauzat prin fapta altei persoane, precum şi de pagubele cauzate de lucrurile, edificiile şi animalele aflate în paza sa. Este vorba de răspunderea întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 – 1002 C. civ., care instituie, în scopul unei mai largi ocrotiri a intereselor victimei prejudiciului, o prezumţie de vinovăţie în persoana autorului faptei, cât şi o prezumţie de culpă constând în lipsa de supraveghere din partea părinţilor, comitenţilor, a institutorilor şi a artizanilor.
în acest ultim caz, persoana care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost obligată la plata unei pagube cauzată de o altă persoană, pagubă pe care a plătit-o efectiv, se poate adresa justiţiei pentru a pretinde obligarea aceluia sau a acelora pentru care a plătit să-i restituie plăţile făcute pe seama lor sau se poate subroga în drepturile creditorului plătit (pentru a putea beneficia de garanţiile acestuia).

Pe aceeaşi cale, întemeindu-se pe raporturi juridice directe, rezultate din mandat, gestiune de afacere, îmbogăţire fără justă cauză etc., reclamantul poate obţine atât suma plătită creditorului, cât şi dobânzi, cheltuieli sau alte daune interese.

Acţiunea civilă în temeiul căreia se poate obţine suma plătită creditorului poartă denumirea de acţiune în regres.

în literatura juridică găsim şi denumirea de acţiune recursorie sau dreptul de recurs al debitorului care a plătit.

Din studiul practicii juridice, reiese că acţiunea în regres o găsim în raporturile dintre: comitent şi prepus; comitenţi; fidejusor şi debitorul garant; codebitori; părinţi şi copii etc.

Cea mai mare pondere o are acţiunea în regres introdusă de comitent împotriva prepusului.

3. ACŢIUNEA ÎN REGRES A COMITENTULUI. Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu o altă persoană numită prepus între ele trebuie să existe un raport de subordonare. Prepusul este subordonat comitentului, în sensul că primeşte şi execută ordinele acestuia, care poate controla, dirija şi supraveghea modul cum îşi îndeplineşte prepusul obligaţiile încredinţate.

Principalele raporturi de subordonare în societatea noastră există în cadrul contractelor de muncă încheiate între societăţi şi salariaţi. Societatea are calitatea de comitent şi salariaţii pe cea de prepus, existând însă şi situaţii în care raportul de prepuşenie se stabileşte între cel încadrat şi societatea în care lucrează efectiv, şi nu cea cu care a încheiat contractul de muncă (cazul celui detaşat şi a celor care schimbă temporar locul de muncă).

Victima nu este obligată să cheme în judecată numai pe comitent (acesta este un drept, nu o obligaţie., ea putând chema în judecată numai pe prepus, în condiţiile art. 998 –

999 C. civ., sau îi poate chema în judecată pe ambii.

Legea instituie o dispoziţie de favoare pentru victimă, astfel ca aceasta să poată obţine cât mai urgent şi integral acoperirea pagubei ce i s-a cauzat fie de la comitent, fie de la prepus,1 fie să-i oblige în solidar.

Dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi prepuşi, ei răspund solidar împreună cu comitentul.

De asemenea, dacă sunt mai mulţi comitenţi, ei răspund tot solidar, pentru că şi prepuşii lor au aceeaşi răspundere solidară.

Teza obligării în solidar, în baza prevederilor art. 1003 C. civ., este însuşită de o parte majoritară a literaturii juridice.
1) Temeiul juridic. Comitentul este obligat în baza art. 1000 alin. 3 C. civ., dacă sunt îndeplinite cele patru condiţii:

a) existenţa raportului de prepuşenie între el şi cel care a comis fapta ilicită;

b) prepusul să fie în culpă;

c) faptul să fi fost comis de prepus în exerciţiul funcţiunii;

d) între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă să existe o legătură cauzală.

îndeplinirea condiţiilor enunţate justifică obligarea comitentului la plata despăgubirilor către victimă, care se face, în solidar, cu prepusul.

Obligarea în solidar se întemeiază pe prezumţia absolută de culpă a comitentului, care este prevăzută numai în favoarea victimei, operând numai în raporturile între victimă şi comitent, iar nu şi în raporturile dintre comitent şi prepus.

Plătind dauna cauzată victimei, comitentul – ca debitor solidar cu propriul său prepus sau cu proprii săi prepuşi în raporturile cu victima – încetează să mai aibă această calitate în raporturile cu prepuşii, în cadrul acţiunii în regres. Explicaţia o găsim în faptul că în raporturile cu prepuşii, comitentul nu are poziţia unui codebitor. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 C. civ., potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit dauna în totalitate neputând pretinde de la fiecare debitor decât partea acestuia, nu sunt, ca atare, aplicabile între comitent şi prepus.

Ca efect al plăţii, comitentul se subrogă în drepturile victimei, având dreptul să pretindă de la prepusul vinovat restituirea întregii sume plătite.

2) Natura juridică a acţiunii Problema care s-a discutat a fost aceea dacă ne aflăm în prezenţa unei acţiuni de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., sau a unei răspunderi materiale reglementate de prevederile Codului muncii.

In practica judiciară există un punct de vedere constant, în sensul că este vorba de o acţiune civilă, de drept comun, pe care o poate introduce comitentul care a plătit victimei despăgubirile cuvenite.

3) Justificarea dreptului la acţiune. Plătind paguba cauzată victimei, dreptul comitentului la acţiune în regres îşi găseşte justificare în următoarele aspecte:

a) Comitentul nu răspunde pentru fapta sa proprie, ci pentru fapta altuia, în locul şi pentru prepusul său vinovat, nu alături de el, chiar dacă recunoaştem că această răspundere este fundamentată pe o prezumţie de culpă în raporturile cu victima;

b) Comitentul are numai rolul de garant în vederea proteguirii intereselor victimei, care, datorită acestei dispoziţii de favoare, poate obţine cât mai urgent şi integral acoperirea pagubei ce i s-a cauzat. Plătind efectiv dauna către victimă, comitentul nu face altceva decât să plătească ceea ce de fapt trebuia să facă prepusul său, care în final va suporta paguba;

c) în raporturile cu prepuşii, comitentul nu are poziţia unui codebitor solidar, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 1052 şi 1053 C. civ.;

d) Ca urmare a plăţii efective a daunei, comitentul se subrogă în drepturile victimei, având dreptul să pretindă de la prepusul vinovat restituirea întregii sume plătite (art. 1108 pct. 3 C. civ.).

4) Cazuri şi condiţii Acestea sunt determinate de faptul că legitimare procesuala pasivă poate avea un singur prepus sau mai mulţi prepuşi ai săi sau ai altor comitenţi, precum şi terţe persoane, situaţii pe care le vom examina distinct.

a) Un comitent şi un singur prepus. Acţiunea se introduce împotriva unicului prepus, răspunderea lui fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 şi art. 1108 pct. 3 C. civ.

în cadrul acestei acţiuni, singura obligaţie a comitentului este de a dovedi că a despăgubit în întregime pe victimă, iar prepusul nu poate să se apere invocând prezumţia de culpă a comitentului dedusă din lipsa de supraveghere sau greşita alegere a prepusului, la restituirea integrală a pagubei plătită de comitent victimei.

Dacă prepusul dovedeşte că şi comitentul are o culpă în cauzarea prejudiciului victimei, instanţa, ţinând seama de gravitatea culpei fiecărei părţi, va admite parţial acţiunea comitentului. în cazul în care nu se poate stabili întinderea răspunderii în raport de gravitatea culpelor, se poate aprecia că ambele părţi se fac vinovate în egală măsură, acţiunea urmând să fie admisă şi pârâtul prepus obligat la restituirea a 1/2 din paguba plătită de comitent victimei.

Prepusul mai poate dovedi că paguba s-a datorat existentei forţei majore sau cazului fortuit, prev. de art. 1083 C. civ., situaţie în care este exonerat de răspundere şi deci acţiunea în regres trebuie respinsă.

Pentru diferenţa de pagube rămasă nerecuperată de data aceasta pentru întregul prejudiciu, comitentul se poate îndrepta cu o acţiune împotriva altor prepuşi, cu condiţia să nu fi expirat termenul de prescripţie a acţiunii.

Dacă prepusul nu reuşeşte să facă dovada unei culpe proprii a comitentului, va fi obligat să despăgubească în întregime pe comitent de paguba suferită prin dezdăunarea terţului prejudiciat.

în practica judiciară s-a decis că acţiunea în regres este admisibilă chiar dacă prepusul nu a figurat în procesul în care comitentul a fost obligat la despăgubiri civile, în calitate de parte responsabilă civilmente. De data aceasta, comitentul are însă obligaţia să dovedească vinovăţia prepusului, căruia nu-i sunt opozabile probele administrate intr-un proces în care nu a figurat ca parte. Această acţiune în regres, ca şi cele examinate mai sus, se întemeiază tot pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., şi nu pe dispoziţiile din Codul muncii.

în cazul în care prepusul debitor solidar a decedat, comitentul – care a făcut plata despăgubirilor la care a fost obligat în solidar cu prepusul decedat – poate chema în judecată pe moştenitorii fostului prepus, chiar dacă nu s-a dezbătut procedura succesorală la notariatul public şi nu s-a eliberat certificatul de moştenitor;
b) Un comitent şi mai mulţi prepuşi. Este vorba de mai mulţi prepuşi care răspund faţă de acelaşi comitent. Fiind vorba de o pagubă unică, se recomandă ca toţi prepuşii sa figureze în aceeaşi cerere de chemare în judecată în calitate de părţi pârâte. în felul acesta, prin pronunţarea unei hotărâri unice, se evită pronunţarea unor eventuale hotărâri judecătoreşti contradictorii şi totodată judecarea procesului se realizează cu economie de timp şi cheltuieli.

Acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., ca şi în primul caz, comitentul nu are obligaţia să dovedească culpa fiecărui prepus în parte, ci numai că, anterior acţiunii în regres, pornite de el, a plătit paguba produsă victimei prin fapta ilicită a prepuşilor.

Prepuşii se pot apăra invocând faptul că şi comitentului îi revine o parte din vină sau chiar are o culpă exclusivă care a condus la cauzarea pagubei victimei, apărare pe care instanţa, în virtutea principiului rolului său activ, are obligaţia să o examineze. Dacă, din examinarea atentă a probelor, instanţa apreciază ca întemeiată apărarea prepuşilor, atunci instanţa va stabili întinderea valorii pagubei cauzată de propria culpă a comitentului, valoare care se scade din cea plătită victimei şi acţiunea se admite pentru diferenţă.

în cadrul acestei acţiuni, prepuşii vor fi obligaţi solidar faţă de comitent, punct de vedere constant în practica judiciară, însă controversat în doctrină.

în această privinţă reţinem, cu deplin temei, că, după ce a despăgubit pe victimă, comitentul se subrogă în drepturile victimei, iar prepuşii continuă să rămână obligaţi solidar şi faţă de comitent, potrivit art. 1003 C, civ., aşa cum erau faţă de victimă, în ale cărei drepturi s-a subrogat comitentul prin efectul plăţii.

c) Un comitent şi mai mulţi prepuşi proprii împreună cu prepuşii altor comitenţi şi cu terţe persoane. Dacă paguba a fost cauzată prin fapta mai multor persoane, parte din ele prepuşi ai unor societăţi diferite şi parte fără să se afle în raport de prepuşenie, potrivit dispoziţiilor art. 1003 C. civ. acestea trebuie obligate în solidar la repararea pagubei, solidaritate care se întemeiază pe ideea coparticipării la producerea pagubei a tuturor celor care, prin activitatea lor, au cauzat-o.

Intr-un asemenea proces se introduc şi părţile responsabile civilmente, adică comitenţii, care răspund, potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Pentru că prepuşii şi terţele persoane răspund în solidar, tot în solidar va fi obligat şi comitetul, dar nu alături de ei, ci pentru a asigura plata despăgubirilor în locul prepuşilor săi, vinovaţi şi ei de cauzarea pagubei.

Victima, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive, poate urmări pe oricare dintre persoanele obligate în solidar la plata pagubei şi, de regulă, se îndreaptă împotriva comitentului, pentru întreaga pagubă. Plătind, comitentul, în temeiul art. 1108 pct. 3 C. civ., se subrogă în drepturile victimei şi poate să cheme în judecată, pe calea acţiunii în regres, pe oricare dintre prepuşii săi, pe prepuşii altor comitenţi, precum şi pe terţele persoane, adică pe oricare dintre cei care au săvârşit faptul ilicit şi au fost obligaţi în solidar faţă de victimă, putând pretinde de la oricare dintre aceştia restituirea integrală a sumei.
Nefiind codebitor, adică neavând situaţia celui ce a săvârşit fapta ilicită, comitentului nu i se pot opune dispoziţiile art. 1052 şi 1053 C. civ. privitoare la divizibilitatea creanţei între debitori, pentru că, subrogându-se în drepturile victimei, înseamnă că el are dreptul, ca şi victima, să urmărească pe oricare din codebitori pentru întreaga creanţă plătită.

d) Mai mulţi comitenţi şi mai mulţi prepuşi. Nu vom repeta ceea ce am spus mai sus, cu privire la dreptul unui comitent de a acţiona în justiţie, direct, în cadrul acţiunii în regres, pe prepusul sau prepuşii unui alt comitent. De data aceasta problema care trebuie rezolvată se referă la raporturile dintre cei doi comitenţi, datorită faptelor comise de prepuşii lor, care, aşa cum am văzut, răspund solidar faţă de victimă.

în cazul comitenţilor nu mai funcţionează principiul solidarităţii, ca în cazul prepuşilor. Astfel, dacă doi comitenţi au figurat în acelaşi proces, ca părţi responsabile civil-mente, şi au fost obligaţi la plata unor daune faţă de victimă şi dacă numai unul a achitat dauna, atunci acesta se poate îndrepta cu acţiune împotriva celuilalt, dar nu pentru tot, cum ar putea să o facă direct, împotriva prepusului, ci numai pentru partea corespunzătoare culpei prepusului acestuia.

Dacă unul dintre comitenţi a plătit mai mult decât partea cuvenită prepuşilor săi, atunci el are dreptul să acţioneze în judecată pe celălalt (sau ceilalţi) comitent(ţi) pentru a obţine restituirea sumei aferentă prepuşilor săi, pagubă pe care o poate recupera şi de la proprii săi prepuşi pe baza solidarităţii cu prepuşii celuilalt comitent.

4. ACŢIUNEA în REGRES A PREPUSULUI. Sunt şi situaţii, destul de rare, când victima recuperează creanţa de la prepus, nu de la comitent. Ca urmare, prepusul are dreptul să cheme în judecată pe comitent şi să-i pretindă plata integrală a prejudiciului suferit, dacă poate dovedi culpa exclusivă a comitentului în cauzarea pagubei. Dacă face o asemenea dovadă, acţiunea în regres trebuie admisă şi comitentul obligat să-l despăgubească.

în cadrul acestor procese se mai poate face dovada, de către prepus, că şi comitentul are o culpă, caz în care instanţa are datoria să stabilească întinderea acesteia şi să admită parţial acţiunea. Dacă întinderea răspunderii nu se poate stabili, se va aprecia că, fiind vorba de culpă comună, ambele părţi se fac vinovate în egală măsură, comitentul urmând să fie obligat la 1/2 din paguba plătită de prepus creditorului.

5. Acţiunea ÎN REGRES ÎNTRE CODEBITORI. între codebitori există solidaritate cu privire la obligaţia de a despăgubi pe creditori, fiind vorba de un singur obiect – una res vertitur -, dar în raporturile dintre ei nu există solidaritate. Cel care a plătit întreaga creanţă creditorului urmăritor are drept la acţiune în regres împotriva celorlalţi, dar numai pentru partea ce se cuvine fiecăruia, pentru că, între ei, creanţa devine divizibilă (art. 1052 -1053 C. civ.).

Părţile codebitorilor, din creanţa la care au fost obligaţi, sunt, în principiu, egale, dar pot fi inegale în cazul în care ei au convenit altfel sau creanţa a fost contractată numai în interesul unuia dintre ei, caz în care numai acesta o va plăti (art. 1055 C. civ.).

Dacă un codebitor este insolvabil, partea cuvenită acestuia se împarte între ceilalţi (art. 1053 alin. 2 C. civ.).

Solidaritatea codebitorilor nu se prezumă, trebuie dovedită.
Prin lege sunt prevăzute mai multe cazuri de solidaritate pasivă, spre exemplu:

a) executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili de bunurile mobile ce li s-au încredinţat (art. 918 alin. 2 C. civ.);

b) cei ce au săvârşit un delict civil (art. 1003 C. civ.);

c) când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar) fiecare din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului (art. 1551 C. civ.);

d) cei care au luat împreună cu împrumut acelaşi lucru sunt obligaţi în solidar către comodat (art. 1571 C. civ.).

6. Acţiunea în regres între fidejusor şi debitorul garant. în temeiul contractului de fidejusiune, care este accesoriu, unilateral, consensual şi cu titlu gratuit sau oneros, fidejusorul se obligă faţă de un creditor să execute obligaţia unui debitor al acestuia, dacă respectivul debitor ar refuza să o execute.

în baza acestui contract, creditorul poate urmări direct pe fidejusor, care-i poate opune cele două excepţii: beneficiul de discuţiune (art. 1662 C. civ.) şi beneficiul de diviziune (art. 1667 C. civ.), cât şi toate excepţiile pe care le poate invoca debitorul.

Plătind datoria faţă de creditor, fidejusorul are dreptul să cheme în judecată pe debitorul principal, pe calea acţiunii în regres, pentru ca acesta să fie obligat să-i plătească suma pe care i-a dat-o creditorului.

în baza acestei acţiuni, fidejusorul are dreptul, în afara datoriei, şi la toate cheltuielile suportate ca urmare a executării făcută de creditor, cum ar fi dobânzile legale, cheltuielile de urmărire etc. (art. 1669 C. civ.).

Fidejusorul pierde acest drept dacă a plătit fără să fi fost urmărit şi fără a-1 fi înştiinţat pe debitor, care ar fi putut invoca stingerea datoriei.

Dacă debitorul dovedeşte că a plătit şi el, fidejusorul are dreptul la acţiune împotriva creditorului pentru a-i cere restituirea creanţei plătite (art. 1672 alin. 1 C. civ.).

7. ACŢIUNEA ÎN REGRES A PĂRINŢILOR. Această acţiune este posibilă în patru situaţii:

– când victima a chemat în judecată numai pe unul dintre părinţii copilului minor, care i-a cauzat prejudiciul;

– când ambii părinţi au fost obligaţi în solidar şi numai unul a fost urmărit şi a achitat paguba;

– copilul minor se află sub îngrijire şi supravegherea unor terţe persoane;

– minorul a acţionat cu discernământ.

1) Un singur părinte a fost obligat. Dacă victima a chemat în judecată un singur părinte şi acesta a despăgubit-o folosind bunurile sale proprii, el are dreptul să introducă acţiune în regres împotriva celuilalt părinte al copilului pentru ca şi el să contribuie la despăgubirea victimei.

Acţiunea în regres se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ. (nu art. 1000 alin. 2 C. civ., care poate fi invocat numai de victimă), reclamantul trebuind să dovedească că fapta ilicită a minorului, care a cauzat prejudiciul la care a fost obligat faţă de victimă, a fost determinată şi de fapta culpabilă a părintelui pârât sau numai de fapta acestuia.

într-o altă opinie se consideră că, datorită caracterului solidar şi egalitar al răspunderii, acela dintre părinţi care a plătit despăgubirea în întregime este îndreptăţit să reclame celuilalt părinte împărţirea în părţi egale a prejudiciului reparat, teză potrivit căreia acţiunea trebuie admisă fără ca reclamantul să fie obligat să dovedească culpa pârâtului;

2) Ambii părinţi au fost obligaţi Când ambii părinţi au fost obligaţi în solidar şi numai unul a fost urmărit şi a achitat dauna cu bunurile sale proprii, acesta are dreptul la acţiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru a-i restitui partea ce i se cuvine şi dacă aceasta nu se poate stabili, se va aprecia că au avut culpă comună, fiecare răspunzând de 1/2 din dauna cauzată;

3) Copilul se află sub supravegherea unei terţe persoane. în general, se cheamă în judecată părinţii copilului minor care a cauzat paguba, proces în cadrul căruia părinţii nu reuşesc să înlăture prezumţia de vinovăţie prevăzută de art. 1000 alin. 2 C. civ., şi totodată nu pot face nici proba că n-au putut împiedica faptul preiudiciabil (art.

1000 alin. 5 C. civ.).

într-un asemenea caz, fiind obligaţi la despăgubiri faţă de victimă şi după ce au despăgubit-o, părinţii au dreptul să cheme în judecată persoana sub a cărei îngrijire şi supraveghere s-a aflat minorul când a comis fapta.

Temeiul juridic al acestei acţiuni sunt dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., reclamantul având obligaţia să dovedească elementele răspunderii delictuale în sarcina persoanei pârâte;

4) Minorul are discernământ. Dacă victima nu a înţeles să cheme în judecată minorul şi a formulat o asemenea acţiune numai împotriva părinţilor săi, deşi minorul se dovedeşte că a avut discernământ în momentul comiterii faptei cauzatoare de prejudiciu, în acest caz părinţii obligaţi faţă de victimă au acţiune de regres împotriva minorului cu discernământ.

Dacă părinţii răspund în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., minorul răspunde, în acţiunea de regres a părinţilor, în baza dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ.

în temeiul acestei acţiuni, părinţii pot recupera întreaga pagubă de la minorul cu discernământ.2

8. ACŢIUNEA ÎN REGRES A BUNICILOR. Sunt frecvente situaţiile în care bunicii întreţin pe copilul minor al fiului sau fiicei lor, deşi nu au această îndatorire.

în cazuri de acest gen, bunicii pot pretinde să fie despăgubiţi pentru tot ce au cheltuit cu întreţinerea, educaţia şi supravegherea copilului atâta timp cât nu se stabileşte că au înţeles să facă o liberalitate.

Prin această acţiune în regres se pot cere despăgubiri constând în cheltuielile efectuate cu minorul în ultimii 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

9. CERERE de CHEMARE în JUDECATĂ. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., cererea trebuind, aşadar, să cuprindă: numele, iniţiala, prenumele şi adresa exactă a părţilor; precizarea obiectului, cu arătarea motivelor de fapt şi a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt al cererii.

Titularul acţiunii este persoana care a efectuat plata creanţei pentru o altă persoană.

Acţiunea se introduce împotriva persoanei (sau persoanelor) pentru care a plătit, în vederea restituirii sumelor achitate creditorului.
Obiectul acţiunii – licit şi posibil – în constituie pretenţia formulată de reclamant împotriva pârâtului.

Reclamantul are dreptul să ceară repararea integrală a prejudiciului, adică atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cessans).

Posibilităţile de plată ale pârâtului nu influenţează cuantumul despăgubirilor, care trebuie să reprezinte repararea prejudiciului cauzat reclamantului, prin efectuarea plăţii către creditorul urmăritor.

Arătând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea, reclamantul are obligaţia să se conformeze dispoziţiilor art. 1169 C. civ., potrivit căruia„cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” (actori incumbit onus probandi). In acest scop, reclamantul trebuie să ataşeze copia actului prin care a fost obligat (sau s-a obligat) la plată în locul pârâtului, cât şi înscrisul din care să rezulte că a plătit efectiv datoria către creditorul urmăritor.

în dovedirea acţiunii este admisibil orice mijloc de probă: prezumţii, interogatorii, martori, expertize etc.

în drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ.

Ca orice acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile enunţate se timbrează la valoarea pretenţiei pe care reclamantul o cere.

Instanţa competentă a soluţiona litigiul este judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului, potrivit regulilor prevăzute de art. 5 C. proc. civ.