Model de cerere de chemare în judecată – acţiune în răspunderea civilă contractuală

MODEL DE CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Prezentăm un singur model de cerere de chemare în judecată care poate fi adaptat la oricare dintre cele 9 cazuri prezentate cu titlu orientativ.

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul(a)_, domiciliat(ă) în_, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârătul(a)_domiciliat(ă) în_pentru a fi obligat(ă) la:

1) să-şi execute obligaţia pe care şi-a asumat-o de a-mi tencui casa, iar în caz de refuz să fiu autorizat ca lucrările să le execut eu pe cheltuiala lui (ei), precum şi obligarea la plata sumei de lei, daune moratorii, reprezentând prejudiciul suferit prin neexecutarea la timp a obligaţiei şi cheltuieli de judecată;

2) să-şi execute lucrările de pictură stabilite, iar ca mijloc de constrângere să fie obligat(ă) la plata sumei de_lei, pentru fiecare zi de întârziere, plus cheltuieli de judecată;

3) să refacă lucrările necorespunzătoare efectuate la casă, iar în caz de refuz să fiu autorizat să le execut eu pe cheltuiala sa, plus cheltuieli de judecată;

4) să-mi predea bicicleta care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între noi, cu daune moratorii şi, în caz de refuz, să fie obligară) să-mi restituie preţul plus dobânda legală şi cheltuieli de judecată;

5) să-mi plătească suma de_lei, reprezentând preţul unei motorete pe care

i-am vândut-o la data de plus dobânzi legale şi cheltuieli de judecată;

6) să-mi plătească suma de_lei, reprezentând dublul arvunei pe care i-am

dat-o la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unei maşini (autoturism), contract pe care refuză să-l execute, plus cheltuieli de judecată;

7) să desfiinţeze cele două porţi care barează intrarea în curtea imobilului, obligaţie pe care şi-a asumat-o la data de şi nu şi-a respectat-o, iar în caz de refuz să fiu autorizat să execut eu lucrarea pe cheltuiala sa, plus cheltuieli de judecată;

8) să-mi plătească suma de_lei, reprezentând prejudiciul ce mi l-a cauzat prin neexecutare, executarea cu întârziere sau în mod necorespunzător a obligaţiei pe care şi-a asumat-o plus cheltuieli de judecată (este vorba de daunele compensatorii şi cele moratorii);

9) să-mi plătească suma de_lei, pentru că până la data de_nu mi-a efectuat lucrările de zidărie la casă, plus cheltuieli de judecată.

Motivele acţiunii:

În fapt, (se prezintă cât mai scurt şi concis starea de fapt care justifică introducerea acţiunii).

În drept, îmi întemeiez acţiunea pe disp. art. 1073 şi urm. C. civ.
În dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârătului(ei) – care urmează a fi citat(ă) cu această menţiune de proba cu acte, şi anume convenţia încheiată între mine şi pârăt(ă), de expertiza tehnică, de cercetare la faţa locului şi de proba cu următorii martori:_.

Depun prezenta acţiune, precum şi copia contractului, în dublu exemplar, unul pentru a fi comunicat pârătului(ei).

Anexez chitanţa nr._din_ eliberată de în valoare de lei reprezentând taxa timbru şi timbrul judiciar în valoare de lei.

Data depunerii__

Semnătura_

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI

Explicaţii teoretice

RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

1. CONSIDERAŢII PREALABILE

Răspunderea civilă contractuală este reglementată de art. 1073 – 1090 C. civ., Titlul III, Capitolul VII, intitulat: „Despre efectele obligaţiilor”.

Potrivit art. 1073, „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”Obligaţia de„a da” cuprinde pe aceea de a preda bunul şi de a-1 conserva până la predare, iar obligaţia de„a face” sau de„« nu face” se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului (art. 1074 alin. 1 şi art. 1075 C. civ.).

în cazurile prevăzute de lege, creditorul poate cere obligarea pârâtului şi la plata beneficiului de care a fost lipsit (art. 1084 C. civ.), cât şi la daune moratorii sau compensatorii.

Contractul sau convenţia este acordul dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice spre a constitui, a modifica sau a stinge un raport juridic. Se întemeiază pe voinţa liberă şi nesilită a părţilor egale în drepturi (v. art. 942 C. civ.)

Contractul este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite cinci condiţii:

a) consimţământul neviciat al părţilor, adică liber şi nesilit;

b) capacitatea de a contracta;

c) determinarea exactă a obiectului contractului;

d) existenţa unei cauze licite, permisă de lege (art. 948 C. civ.);

e) forma autentica a unor contracte (contractele solemne.

Din punct de vedere al efectelor, art. 973 C. civ. prevede:„convenţiile n-au efect decât între părţile contractante” (res inter alios acta, alius nec nocere, nec prodesse potest), deci nu pot folosi, nici păgubi terţe persoane, aşa-numitul principiu al relativităţii contractelor, de la care face excepţie numai „stipulaţia pentru altul”. Sunt totuşi şi unele terţe persoane interesate, şi anume: succesorii universali, particulari şi creditorii chirografari ai părţilor.

Contractul, având faţă de părţile contractante puterea unei dispoziţii legale, este, potrivit art. 969 alin. 1 C. civ. „legea părţilor”‘, care sunt obligate să-l execute cu bună-credinţă (art. 970 alin. I C. civ.). Această obligaţie presupune ca executarea să se facă în natură, la data şi locul stabilite.

Dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia sau şi-o execută necorespunzător sau cu întârziere, partea lezată o poate chema în judecată şi pretinde executarea în natură a obligaţiei şi plata de despăgubiri civile pentru neexecutarea în termen, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.
2. OBLIGAŢIILE DE „A DA”, „A FACE” ŞI „A NU FACE”

Părţile contractante sunt obligate să-şi îndeplinească obligaţiile asumate cu bună-credinţă. Executarea trebuie făcută în natură, iar când acest mod de executare nu mai este posibil se admite recurgerea la executarea prin echivalent.

Executarea în natură diferă în raport de obiectul obligaţiei, care poate fi un fapt pozitiv sau unul negativ. Este pozitiv când prestaţia este de„« da” sau„a face” şi este negativ când obligaţia este de „a nu face”.

1. OBLIGAŢIA DE„A da” înseamnă a se constitui sau a se transmite un drept real, obligaţie în cadrul căreia trebuie să distingem dacă este vorba de o sumă de bani sau de un alt bun. In primul caz, executarea în natură este totdeauna posibilă şi dacă nu se execută voluntar se poate executa silit, prin vânzarea oricărui bun aparţinând celui obligat.

Când este vorba de un alt bun trebuie să avem în vedere dacă bunul este individual determinat sau este determinat numai generic. Distincţia este necesară pentru că în prima situaţie dreptul de proprietate se transmite în momentul încheierii contractului, iar predarea efectivă a bunului constituie o obligaţie de„a face”, care implică o altă obligaţie, şi anume aceea de a păstra bunul până în momentul predării. Dacă între cele două momente bunul este distrus total sau parţial, pierdut etc., şi deci executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, prin hotărâre judecătorească se va obliga la despăgubiri.

Când obligaţia are ca obiect un bun determinat generic, dreptul de proprietate se transmite în momentul predării efective a bunului, fapt care presupune tot o obligaţie de„a face”.

2. OBLIGAŢIILE DE„A FACE” şi „A nu FACE”, au un singur obiect: faptul promis, executarea în natură fiind obligatorie în cazul în care este posibilă. La executarea prin echivalent se recurge numai când executarea în natură nu mai este cu putinţă (art. 1075 C.

civ.).

Cu privire la obligaţia de „a face”, dacă nu este vorba de o obligaţie intuitupersonae, art. 1077 C. civ. prevede că dacă debitorul refuză să o execute, creditorul se poate adresa instanţei pentru a-1 autoriza să o aducă el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului.

în ceea ce priveşte obligaţia de„a nu face”, art. 1076 C. civ. dă creditorului dreptul să ceară distrugerea a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face şi totodată poate cere să fie autorizat să distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului, în afară de dezdăunări.

3. ELEMENTELE RĂSPUNDERII CONTRACTUALE

Acţiunea în justiţie prin care reclamantul cere obligarea pârâtului la executarea în natură a obligaţiei pe care şi-a asumat-o într-un contract sau pentru a fi obligat la despăgubiri civile reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutare, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:

1. EXISTENŢA UNUI CONTRACT VALABIL ÎNCHEIAT. Dacă contractul este nul sau anulabil, sau dacă prejudiciul s-a cauzat în faza discuţiilor, tratativelor precontrac-tuale, fară să se încheie un precontract, răspunderea va fi delictuală, nu contractuală. Existenţa precontractului dă naştere răspunderii contractuale.

2. EXISTENŢA UNUI PREJUDICIU. Prejudiciul se poate datora neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. Sarcina probei revine reclamantului (art. 1682 şi art. 1156 alin. 3 C. civ.).

3. EXISTENŢA CULPEI PÂRÂTULUI. Dacă reclamantul dovedeşte existenţa primelor două condiţii, culpa pârâtului se prezumă. Pârâtul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei se datorează unor cauze străine de voinţa sa, care nu-i pot fi imputabile, respectiv forţa majoră sau cazul fortuit (art. 1082 C. civ.).
4. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A PÂRÂTULUI. Sunt situaţii când reclamantul are obligaţia să ceară pârâtului să-şi execute obligaţia asumată, înainte de a sesiza instanţa cu cererea de chemare în judecată. Această încunoştinţare, în practica judiciară, se face printr-o notificare adresată prin judecătorie şi care are efectul punerii în întârziere a pârâtului. Acelaşi efect îl are şi cererea adresată comisiei de judecată în litigiile pentru care procedura respectivă este obligatorie. Din momentul încunoştinţării prin una din modalităţile de mai sus, pârâtul datorează despăgubiri de întârziere, despăgubiri compensatorii şi dobânzi pentru acestea, iar riscurile trec în sarcina lui.

Punerea în întârziere se referă numai la obligaţiile de„« da” sau,, a face”. Nu se aplică obligaţiei al cărei obiect constă în,,a nu face” (aii. 1078 – 1079 C. civ.).

Faţă de regula că debitorul trebuie pus în întârziere, art. 1079 C. civ. prevede că dacă obligaţia constă în„a da” sau în„a face” debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume determinate de lege, când s-a contractat expres că el va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare, sau când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă. Aceste dispoziţii reduc substanţial domeniul de aplicare al regulii că reclamantul este obligat să încunoştinţeze pe pârât asupra obligaţiei pe care o are de a-şi executa obligaţiile asumate.

în materie comercială, potrivit art. 43 din Codul comercial, datoriile comerciale ilicite şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile; iar instanţa nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil.

5. LEGĂTURA DE CAUZALITATE ÎNTRE FAPTA PÂRÂTULUI de a nu fi executat obligaţiile contractuale şi prejudiciul cauzat reclamantului. Acest raport de cauzalitate este prezumat de lege (art. 1086 C. civ.).

6. PÂRÂTUL SĂ NU FIE EXONERAT DE RĂSPUNDERE. Pârâtul nu răspunde dacă dovedeşte că neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere s-a datorat unei„cauze străine” de voinţa sa, respectiv forţei majore sau cazului fortuit, care au fost imprevizibile şi de neînlăturat (art. 1083 C. civ.).

4. SESIZAREA INSTANŢEI. MOTIVE. DOVEZI. TIMBRAREA ACŢIUNII

Dacă pârâtul refuză să-şi execute obligaţia asumată prin contract, cât şi în situaţia în care a executat-o cu întârziere sau necorespunzător, reclamantul are dreptul să se adreseze instanţei judecătoreşti, într-un anumit termen. Ca orice cerere injustiţie, cererea de chemare în judecata a pârâtului în materia răspunderii civile contractuale trebuie să îndeplinească cerinţele generale şi speciale prevăzute de art. 82 – 84 şi art. 112 C. proc. civ.

în principal, reclamantul trebuie să aibă în vedere următoarele probleme:

1. DREPTUL LA ACŢIUNE SĂ NU FIE PRESCRIS. Potrivit art. 1 Decretul nr. 167 din 21 iulie 1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. în materia răspunderii contractuale termenul în care trebuie sesizată instanţa este de 3 ani şi începe să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască că pârâtul nu şi-a executat obligaţia sau că şi-a executat-o necorespunzător sau cu întârziere şi din această cauză i s-a provocat un prejudiciu. împlinirea acestui termen nu ridică dreptul reclamantului de a sesiza instanţa. El continuă să aibă acest drept, numai că nu va mai putea beneficia de protecţia judiciară, deoarece acţiunea sa va fi respinsă ca prescrisă.

Instanţa de judecată este obligată ca, la cererea părţii adverse sau din oficiu, să examineze daca sesizarea a fost făcută în termenul legal de 3 ani ai dacă constată depăşirea acestui termen îi revine obligaţia să pronunţe respingerea acţiunii.

2. INSTANŢA COMPETENTĂ. în materia răspunderii civile contractuale, în general instanţa competentă este determinată de domiciliul pârâtului, potrivit regulii actor sequitur forum rei (art. 5 C. proc. civ.). Părţile pot însă conveni ca litigiile ivite sa fie judecate de o altă instanţă (art. IOC. proc. civ.).

De asemenea, potrivit art. 10 C. proc. civ., în afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente următoarele instanţe:

a) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract, fie chiar în parte a obligaţiei;

b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui bun imobil, în acţiunile de justificare sau prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află nemişcătorul;

c) în cele privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

d) în cererile izvorând dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

e) în materie de asigurare, instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratului, bunurile acestuia sau locul unde s-a produs accidentul.

în cazurile de mai sus reclamantul are alegerea între mai multe instanţe competente.

Cererile privitoare la bunuri imobile se adresează numai instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul.

3. OBIECTUL CERERII şi VALOAREA LUI. Obiectul îl constituie pretenţia formulată de reclamant împotriva pârâtului. Este vorba de obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. Dacă este vorba de bunuri imobile, pentru identificarea lor se vor arăta comuna şi judeţul, zona, cartierul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, blocul, numărul, scara, etajul, apartamentul, numărul de carte funciară şi numărul topografic (art. 112 pct. 3 alin. 2 C. proc. civ.).

în concret, reclamantul poate cere prin acţiune ca instanţa să hotărască:

1) Obligarea pârâtului la„a face”. Pârâtul să fie obligat la executarea în natură a obligaţiei, în cazul în care nu a executat-o total sau a fost executată necorespunzător, dacă această măsură este posibilă, iar dacă pârâtul va refuza să execute să fie autorizat el, reclamantul, să o execute pe cheltuiala pârâtului (art. 1077 C. civ.).

Regula este că obligaţiile asumate trebuie executate în natura lor specifică şi instanţele judecătoreşti au obligaţia ca, în principal, să oblige pe pârât la executarea obligaţiei în natură.

Dacă obligaţia este intuitu personae, de exemplu pârâtul va fi obligat să execute o pictură, să susţină un concert etc., se poate cere obligarea lui la executarea în natură a obligaţiei, dar, în caz de refuz, reclamantul nu poate fi autorizat să execute acea obligaţie pe cheltuiala pârâtului. Intr-un asemenea caz singura soluţie este obligarea pârâtului la repararea pagubei prin echivalent, adică prin plata unei sume de bani.

2) Obligarea la„a nu face”. Pârâtul să fie obligat de a desfiinţa sau distruge ceea ce a făcut sau a construit călcându-şi obligaţia pe care şi-a asumat-o de„a nu face”, iar în caz de refuz reclamantul poate cere să fie autorizat a distruge el însuşi, pe cheltuiala pârâtului, plus obligarea la despăgubiri (art. 1076 C. civ.).

3) Obligarea la daune cominatorii. Pentru a-1 constrânge pe pârât să-şi execute în natură obligaţia impusă de„a face” sau de„a nu face”, reclamantul poate cere obligarea sa la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, săptămână sau lună, penalităţi care sunt denumite„daune cominatorii”, creaţie a practicii judiciare. Ele sunt reglementate prin art. 175 C. proc. civ., care de fapt constituie baza lor legală de aplicare.

Daunele cominatorii, ca mijloc de constrângere a pârâtului la îndeplinirea obligaţiei, se aplica numai în cadrul obligaţiilor de„a face” sau „a nu face”, a căror aducere la îndeplinire nu poate fi asigurată de reclamant pe cheltuiala pârâtului sau, de pildă, în faza executării silite către executorul judecătoresc.1 Ori de câte ori o asemenea obligaţie poate fi adusă la îndeplinire nu numai de pârât, ci şi de reclamant sau de organele legale însărcinate cu executarea hotărârilor judecătoreşti, daunele cominatorii nu se aplică.

în cazul în care se recurge la aplicarea daunelor cominatorii, plata lor încetează în momentul executării în natură a obligaţiei. Ele nu au rolul de despăgubiri civile pentru nee-xecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei. Ca mijloc de constrângere a pârâtului la îndeplinirea obligaţiei, suma stabilită are caracter provizoriu, iar instanţa are datoria ca, după executarea obligaţiei, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii. În felul acesta, cuantumul prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executarea cu întârziere a obligaţiei poate fi mai mare decât prejudiciul real cauzat prin simpla neexecutare sau executarea cu întârziere.

Daunele cominatorii nu se aplică când este vorba de restituirea unor sume de bani, deoarece acestea produc dobânzi la întârziere, şi nici obligaţiilor de„a da”, dacă executarea poate fi realizată direct, prin intermediul organelor de executare silită. Se aplică şi în relaţiile dintre societăţile pe acţiuni cu capital de stat sau privat.

4) Obligarea la daune compensatorii. Reclamantul poate pretinde obligarea pârâtului la despăgubiri civile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei în cazul în care executarea în natură sau refacerea lucrărilor necorespunzătoare nu mai este posibilă. El are obligaţia să precizeze cuantumul prejudiciului care i-a fost cauzat şi pe care-1 pretinde. Prejudiciul trebuie să reprezinte atât paguba efectiv suferită, cât şi câştigul de care a fost lipsit reclamantul din cauza neexecutării totale, parţiale sau executării necorespunzătoare a obligaţiei, cu condiţia să facă dovada câştigului nerealizat (art. 1084 C. civ.).

Pârâtul, potrivit regulii prevăzută de art. 1085 C. civ., răspunde numai de prejudiciul previzibil în momentul încheierii contractului, cu excepţia cazului când neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datoreşte dolului său, situaţie care-i atrage răspunderea şi pentru prejudiciul imprevizibil la încheierea contractului. Dacă, spre exemplu, este vorba de nerestituirea unei sume de bani, debitorul va fi obligat la restituirea sumei actualizată cu coeficientul de inflaţie ce eventual a avut loc, la care se adaugă dobânzile comerciale ce au caracter de daune compensatorii.

5) Obligarea la daune moratoriu La cererea reclamantului, pârâtul poate fi obligat la plata pagubei pe care a cauzat-o prin întârzierea executării obligaţiei. Ele au rolul de a compensa prejudiciul cauzat prin întârzierea executării obligaţiei şi pentru acest motiv nu se cumulează cu executarea în natură a obligaţiei şi nici nu o înlocuiesc. Când obiectul obligaţiei îl constituie o sumă de bani, iar executarea în natură este întotdeauna posibilă, reclamantul poate pretinde obligarea pârâtului la plata unor daune moratorii sub forma unei dobânzi legale pentru întârzierea executării. Potrivit art. 1088 alin. 2 şi urm. C. civ., reclamantul are dreptul la dobânda legală pentru simpla lipsă a sumei datorate şi plata de la data sesizării instanţei, în afară de cazul când, debitorul a fost pus în întârziere sau, după lege, dobânda ar curge de drept. Deci, neplata la scadenţă a sumei datorate, dă drept creditorului să pretindă repararea pierderii suferite, cât şi beneficiul de care a fost lipsit, în baza art. 1084 C. civ.

6) Stabilirea unei clauze penale. Părţile au dreptul ca prin contract sau separat să stabilească cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare totală, parţială, cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei. Este vorba de clauza penală care nu permite reclamantului să ceară o sumă mai mare decât cea stabilită prin contract. Suma poate fi modificată numai în cazul în care părţile au căzut de acord, iar obligaţia s-a executat parţial.

Textul articolului 1070 C. civ. prevede că: penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte”. Acest drept nu operează dacă părţile au stipulat că executarea parţială nu reduce cuantumul prejudiciului stabilit. Instanţa are totuşi obligaţia să examineze apărările pârâtului şi dacă va reţine că neexecutarea sau executarea cu întârziere s-a datorat unor cauze obiective, care nu-i pot fi imputabile, care l-ar exonera de răspundere, să reducă penalitatea şi s-o menţină numai în raport de culpa lui. Spre exemplu, pârâta a achitat cu întârziere tariful datorat pentru prestaţiile efectuate de reclamantă, întârziere datorată lipsei resurselor financiare din cauze obiective, constând în calamitatea culturilor, prin lipsa precipitaţiilor din primăvara şi vara anului 1994. Această împrejurare fiind dovedită, în sensul că prin Hotărârea Guvernului nr. 776 din 11 nov. 1994 s-au alocat fonduri şi pârâtei pentru pierderile suferite, fonduri amânate la plată pentru anul 1995, înseamnă că pârâta nu putea fi obligată la penalităţi de întârziere.

In contractele economice este obligatorie stipularea clauzei penale, datorită caracterului său sancţionator, de natură să impulsioneze părţile la executarea la timp a obligaţiilor contractuale.

7) Arvuna. Este o convenţie accesorie unui contract de vânzare-cumpărare pe care părţile o încheie şi care funcţionează ca o clauză penală. Trebuie să rezulte din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în sensul că ele au înţeles să dea acest caracter sumei de bani primită la încheierea contractului. în lipsa unei asemenea precizări, suma primită trebuie considerată ca aconto, adică parte din preţ, care, în caz de neexecutare a contractului, urmează să fie restituită (art. 1298 C. civ.). Ceea ce determină caracterul de arvună al sumei plătite este voinţa părţilor, iar nu cuantumul sumei.

în practica judiciară s-a decis că dacă contractul de vânzare nu s-a executat din culpa unei părţi contractante, aceasta va pierde arvuna dată sau o va întoarce îndoit dacă a primit-

o, atunci când partea care nu este în culpă nu ar alege să ceară executarea contractului, soluţie care nu este în dezacord cu principiile eticii şi moralei (art. 1298 C. civ.). Stipularea unei astfel de clauze nu are nimic ilicit şi, de altfel, chiar în lipsa unei astfel de clauze exprese, instanţele pot acorda daune compensatorii părţii care nu este în culpă.

Având în vedere prevederile art. 1298 C. civ. şi ţinând seama de punctul de vedere al practicii judiciare, dacă reclamantul nu este în culpă, el poate cere obligarea pârâtului să restituie dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.

Arvuna nu este admisă în raporturile dintre societăţile pe acţiuni cu capital de stat.

4. MOTIVE, DOVEZI ŞI TIMBRAJUL ACŢIUNII. Reclamantul are obligaţia să indice motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată. De asemenea, îi revine obligaţia să arate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Dacă contractul s-a încheiat în formă scrisă, el trebuie depus şi pentru orice dovadă cu înscrisuri trebuie anexate la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, plus câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă. Copiile trebuie certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul.

Dacă este vorba de dovada conţinutului unui act juridic, părţile trebuie să ştie că prevederile art. 1191 C. civ. stabilesc că, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătura privată.

Nu este admisă dovada cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă mai mică de 250 lei. Părţile pot însă conveni ca şi în cazurile arătate să poată face dovada cu martori, dacă este vorba de drepturi de care pot dispune.

în dovedirea acţiunii sau în combaterea pretenţiilor reclamantului se pot folosi toate mijloacele de probă admise de lege.

Cererea de chemare în judecată se timbrează la valoarea obligaţiei a cărei executare în natură sau prin echivalent, se cere.
5. STABILIREA ŞI EVALUAREA PREJUDICIULUI

Instanţa, în baza probelor administrate: interogatorii, înscrisuri, martori, expertize tehnice sau contabile, stabileşte cuantumul prejudiciului pe care îl va plăti debitorul pârât creditorului reclamant,

Evaluarea poate fi convenţională, legală sau judiciară.

Este convenţională când evaluarea prejudiciului se face chiar de părţi printr-o convenţie, pe care instanţa o consfinţeşte printr-o hotărâre definitivă, potrivit art. 271 C. proc. civ.
Este legală când este vorba de plata unei sume de bani la care se adaugă dobânda legală începând de regulă, cu data chemării în judecată, dacă părţile nu au hotărât altfel (art. 1088 C. civ.) cu excepţia contractelor comerciale, în cazul cărora, dobânda curge de drept, din ziua când datoriile comerciale devin lichide şi plătibile în bani (art. 43 C. com).

Evaluarea judiciară se face de către instanţă, de regulă în baza unei expertize tehnice sau contabile care are în vedere pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul nerealizat de creditor.

Se are în vedere numai prejudiciul direct, generat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării (art. 1086 C. civ.).

Jurisprudenţă

1. Penalităţi de întârziere. Actele depuse de pârâtă în apărare, respectiv două protocoale şi procesul-verbal de compensare a datoriilor încheiat între părţi nu sunt de natură să exonereze pe pârâtă de plata penalităţilor de întârziere, deoarece aceste acte se referă la alte datorii decât cele care au făcut obiectul litigiului de faţă şi privesc o altă perioadă, ulterioară soluţionării în fond a cauzei.

Se mai constată că între părţi a existat un contract valabil încheiat, care a stipulat expres termenul de scadenţă a plăţilor şi răspunderea pentru nerespectarea acestuia fără a prevedea o altă clauză de decontare, respectiv stingerea obligaţiilor părţilor.

2. Achitarea obligaţiei se poate face de orice persoană interesată sau neinteresată. în mod greşit, instanţa de recurs a reţinut, în considerentele deciziei, că plata a fost efectuată de un terţ şi aceasta nu îl poate exonera pe debitor de obligaţia asumată prin contractele încheiate.

Executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă generală, de bunăvoie, prin

plată.

Potrivit dispoziţiei art. 1093 alin. 1 C. civ., obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum un coobligat sau un fidejusor.

Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede să, obligaţia poate fi achitată chiar de o „persoană neinteresată”; această persoană trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea datoriei debitorului, sau dacă lucrează în nume propriu să nu se subroge în drepturile creditorului.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că plata poate fi făcută de orice persoană.

De la acest principiu există doar două excepţii prevăzute de art. 1094 C. civ., în cadrul obligaţiilor intuitu personae sau când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva, decât debitorul.

3. Principiul răspunderii pentru prejudiciul previzibil. Chiar dacă părţile ar fi prevăzut o clauză de impreviziune, aceasta nu-şi putea produce efecte, fiind contrară prevederilor art. 1085 C. civ., care consacră principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului.
De la acest principiu există o singură excepţie. Atunci când vina debitorului în executarea contractului îmbracă forma intenţiei, situaţie în care acesta este ţinut să răspundă şi de prejudiciul imprevizibil la data încheierii contractului.

4. Convenţiile legal încheiate au putere de lege. Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin înţelegerea acestora, consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege.

Cât timp contractul dintre părţi nu a fost modificat, preţul legal datorat de pârâţi este cel stabilit iniţial prin consensul părţilor.

5. Clauza penală. Prin stipularea clauzei penale (convenţia accesorie., părţile au hotărât anticipat daunele-interese compensatorii în cazul neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei ori daunele interese moratorii pe care una din părţi le-ar încerca, urmare a executării cu întârziere.

în acest mod, pe baza principiului disponibilităţii, părţile, prin voinţa lor, stabilesc cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate.3

6. Clauza penală. Omisiunea formulării cererii reconvenţionale. Raporturile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza contractului de vânzare cumpărare, cuprinzând clauza care se prevedea că „în cazul nerespectării termenelor de plată se percep penalizări în valoare de 5% din suma neachitată, pentru fiecare zi de întârziere”.

în raport de clauza penală privind nerespectarea termenului de plata preţului, instanţele au greşit neacordând reclamantei şi penalităţi de întârziere. împrejurarea că reclamanta nu a predat pârâtei bunul prevăzut în contract, nu înlătură efectele clauzei penale, atâta timp cât pârâta nu a formulat cerere reconvenţională, cu referire la pretenţiile ei.

7. Penalităţi. Instanţa de fond şi apel a reţinut temeinicia cererii privind plata de penalităţi, în temeiul contractului, dar a considerat că acestea trebuie limitate la cuantumul debitului, potrivit art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/1992.

Limitarea prevăzută de text nu-şi are temei, atât timp, cât părţile nu au prevăzut-o în contract, ci au stabilit sancţionarea nerespectării obligaţiei de plată cu penalităţi de 3% pe zi, pe toată perioada de întârziere a plăţii, situaţie în care nu-şi au aplicabile prevederile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/1992.

8. Penalitate. în contract s-a prevăzut că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate. „cumpărătorul se obligă să achite pentru fiecare zi de întârziere în plata preţului o penalizare de 0,30% din suma ce trebuia achitată”.

Recurenta şi-a îndeplinit obligaţia asumată dar intimata nu a achitat preţul.

Lipsa disponibilităţilor băneşti invocată de pârâtă nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, astfel că, pe lângă preţul mărfii, intimata datorează penalităţi de întârziere în decontare, în baza contractului ce constituie legea părţilor conform art. 969 C. civ.

9. Clauzele stipulate. Respectare. Litigiul având ca obiect lucrări de proiectare nu poate fi soluţionat în afara clauzelor stipulate cert de părţi în contract. Reclamanta, cunoscând cum se derulează în timp un contract de acest gen, trebuia să-şi ia măsuri de precauţie în sensul de a înscrie în contract clauze care să o apere de eventualele evenimente ale timpului, respectiv: renegocierea preţului, eventuale dobânzi ce urma să le suporte, procentul de inflaţie, termenele intermediare şi termenul final de predare. Neprocedând în acest mod, ea suportă consecinţele în limitele contractului încheiat, încasându-şi numai sumele ce au rezultat în mod cert din contract.

10. Dreptul creditorului de a cere executarea exactă a obligaţiei sau dreptul de a cere dezdăunare. Pârâta s-a obligat prin contract să predea reclamantei marfa contractată dar nu şi-a respectat această obligaţie.

Potrivit art. 1073 C. civ. “creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.

Aşa fiind, se constată că instanţele au procedat corect atunci când au obligat pe recurentă la executarea în natură a obligaţiei şi, în subsidiar, la contravaloarea actualizată a mărfurilor pe care trebuie să le livreze intimatei reclamante, aceasta reprezentând numai, în parte, dezdăunarea la care ar fi avut dreptul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale.

11. Compensarea. Compensaţia, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de art. 1143 şi urm. C. civ., operează în cazurile şi condiţiile expres arătate. între acestea, potrivit art. 1145 C. civ., compensaţia nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.

Instanţele au reţinut corect, că nu sunt întrunite cerinţele impuse pentru compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, în condiţiile în care, în timp ce existenţa şi întinderea datoriei contestate sunt consfinţite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, datorită intimatei, constituie doar obiectul cererii aflată în curs de judecată la prima instanţă.

12. Contract de asigurare. în speţă s-a dovedit că, în schimbul plăţii unei rate de 298 dolari USA, s-a încheiat un contract de asigurare în temeiul căruia reclamantul a fost garantat pentru o serie de riscuri, printre care şi acela privitor la furtul autoturismului.

Ca urmare, din moment ce unul dintre riscurile asigurate s-a produs (furtul autoturismului) în perioada în care convenţia părţilor era în vigoare, iar organele de poliţie nu au descoperit pe autorii furtului, în mod justificat instanţele au reţinut că acţiunea este admisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor încheiate între părţi, înlăturând susţinerile recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile Decretului nr. 471/1971, deşi acestea nu au fost menţionate în contract.

Faptul că, reclamantul, la data producerii riscului asigurat (furtul), nu a parcat autoturismul în garaj, nu are nici o relevanţă în soluţionarea pricinii, întrucât în convenţia părţilor nu a fost prevăzută expres o asemenea clauză, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit că procedând în acest fel (adică parcând mijlocul de transport într-un alt loc decât în garaj), acesta ar fi contribuit, aşa cum se susţine, la mărirea riscului asigurat, ca să se justifice diminuarea sau absolvirea de răspundere a pârâtei în legătură cu sumele solicitate şi acordate cu titlu de despăgubiri.
13. Contract de comision. Potrivit art. 405 C. com., comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar pe socoteala comitentului. între comitent şi comisionar există acelaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar.

Din aceste prevederi legale, rezultă că actele juridice încheiate de comisionar cu terţii îşi produc efectele asupra comitentului, care suportă şi riscurile legate de executarea contractului.

Astfel că, livrarea fiind făcută în regim de comision, calificată chiar de reclamanta furnizoare care a întocmit şi actele de livrare, precizând un comision în beneficiul pârâtei, cuvenit acesteia pe măsura vânzării cărţilor livrate, rezultă că este exclusă ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare propriu-zis, aşa cum, eronat, a reţinut instanţa de apel.

14. Contract de garanţie. Ipotecă. Este de principiu că ipoteca se constituie asupra unui imobil pentru garantarea unei creanţe determinate şi să stingerea obligaţiei pe care o garantează are ca efect stingerea ipotecii, în acest sens, fiind prevederile art. 1746 şi 1800 pct. 1 C. civ.

Textul de lege invocat se referă la răspunderea solidară a fidejusorului care garantează o obligaţie comercială, ori, regimul juridic al contractului de ipotecă, aşa cum este el prevăzut în art. 1746-1814 C. civ., este diferit de cel al fidejusorului, reglementată în art. 1652-1684 din acelaşi cod.

15. Garanţie. Solidaritate. Prin contractul de credit, recurenţii au consimţit să o garanteze pe pârâtă pentru creditul acordat, astfel că urmează să răspundă în solidar cu aceasta, faţă de reclamantă, atât la restituirea creditului, cât şi la plata dobânzilor.

în ceea ce priveşte lipsa de culpă invocată de recurenţi, pentru nerestituirea creditului de către pârâtă, această împrejurare nu are nici o relevanţă în legătură cu obligaţia de garanţie pe care şi-au asumat-o.

Cu privire la insolvabilitatea pârâtei, invocată ca împrejurare ce ar fi trebuit mai întâi constatată, este de reţinut că reclamanta era în drept să cheme în judecată deodată, pe toţi debitorii săi solidari, care şi-au asumat obligaţia restituirii creditului, din acest punct de vedere, eventuala insolvabilitate a pârâtei neavând nici o relevanţă.

16. Fidejusiune. Contractul de fidejusiune se înscrie printre garanţiile personale ale creditorului şi îmbracă forma fidejusiunii determinate (art. 1656 C. civ.) şi nedeterminate (art. 1657 C. civ.).

în cazul fidejusiunii determinate, obligaţia asumată se interpretează restrictiv şi garantul nu poate fi obligat „peste marginile în care s-a contractat” aşa cum prevede art. 1656 C. civ.

Spre deosebire de aceasta, în situaţia fidejusiunii nedeterminate, ce este concepută, de regulă, în termeni generali pentru garantarea obligaţiei principale, garanţia la care s-a obligat fidejusorul „se întinde la toate accesoriile unei datorii şi la spezele primei reclamaţii, şi la toate cele posterioare notificării fâcute fidejusoruluf’ aşa cum impune art. 1657 C. civ.

17. Gaj. încuviinţare vânzare. Termen. Procedura pentru încuviinţare vânzării obiectelor date în gaj este reglementată de titlul XIV din Codul comercial, pentru opoziţia la ordonanţa de încuviinţare a vânzării gajului, art. 483 din Codul comercial prevăzând un termen de 3 zile.
Termenul, pentru a declara apel împotriva hotărârii intervenite asupra opoziţiei, este de 8 zile de la comunicare, conform prevederilor art. 484 C. com.

Aşadar, momentul de la care termenul de apel începe să curgă este marcat de data la care părţilor li s-a comunicat hotărârea.

Aşa cum a confirmat şi recurenta, hotărârea atacată cu apel i-a fost comunicată la data de 9 iulie 1996 iar apelul său a fost depus după expirarea termenului legal de 8 zile, abia la data de 22 iulie 1996.

Constatând că nu s-a respectat un termen legal absolut, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut tardivitatea apelului.

împrejurarea că, dintr-o eroare, în dispozitivul hotărârii s-a înscris termenul de apel este de 15 zile, în loc de 8 zile, nu îndreptăţea pe recurent să depăşească termenul legal, întrucât acesta este un termen imperativ, prevăzut de lege, nefiind atribuit instanţei de a-1 stabili.

18. Gaj. încuviinţare. Vânzare prin ordonanţă. Reclamanta a solicitat să se autorizeze vânzarea prin ordonanţă a gajului comercial constituit de pârâtă pentru împrumutul contractat.

în contractul de credit bancar se precizează expres, că gajul existent nu se va putea valorifica decât pe măsura constituirii unui nou stoc de aceeaşi valoare, din noi aprovizionări, situaţie în care, în mod corect, instanţele au constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 482 C. com.

Astfel, s-a reţinut că, în caz de neplată la termen a întregii datorii pentru care s-a constituit gajul, creditorul poate cere instanţei să autorizeze vânzarea gajului, potrivit art. 480 C. com., numai dacă lucrul s-a pus şi se află în posesia creditorului, situaţie care nu se regăseşte în această cauză.

19. Gaj. încuviinţare vânzare. Este de menţionat că în contractele de garanţie mobiliară, bunurile mobile gajate sunt în custodia părţilor, care au obligaţia să nu le înstrăineze până la achitarea integrală a creditului acordat.

Din cele de mai sus, rezultă că, în mod corect, instanţele au constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 482 C. com.

Astfel, s-a reţinut că, în caz de neplată la termen a întregii datorii pentru care s-au construit gajurile, creditorul poate cere instanţei să autorizeze vânzarea gajurilor, potrivit art. 480 C. com., numai dacă bunurile s-au pus şi se află în posesia creditorului, situaţie care nu se regăseşte în această cauză.

20. Contract de mandat. Potrivit prevederilor art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în virtutea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea.

Mandatul, se arată în art. 1535 C. civ., poate fi în special pentru o afacere sau pentru anumite afaceri, ori general, pentru toate afacerile mandantului

Când este vorba de acte de înstrăinare sau acte de ipotecare, dispune art. 1536 alin. 2 C. civ., mandatul trebuie să fie special.

în sensul art. 1546 alin. 2 C. civ., mandantul nu este îndatorat pentru ceea ce mandatarul a făcut peste limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat mandatul expres şi tacit.
Prin urmare, dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele încheiate rămân valabile.

21. Cărăuş. Răspundere civilă. Cărăuşul este răspunzător de executarea transportului şi integritatea mărfii pe întregul parcurs până la eliberare şi răspunde de cantitatea constatată pe cântarul său.

Potrivit art. 82.1 din Regulamentul de transport pe C.F.R., aprobat prin O. G. nr. 41/1997, calea ferată care a primit la transport marfa cu scrisoarea de trăsură, este răspunzătoare de transportul şi integritatea mărfii pe întreg parcursul până la eliberare.

Transporturile în litigiu încărcate cu ulei rafinat de floarea soarelui au ajuns violate la destinaţie şi cu lipsuri în conţinut.

Constatarea lipsurilor în staţia de destinaţie s-a făcut în condiţii de opozabilitate, procesele verbale fiind încheiate de către cărăuş şi destinatar, conform prevederilor Regulamentului de transport.

22. Reevaluarea juridică a creanţei. în mod greşit a statuat tribunalul că reclamantul nu ar fi îndreptăţit să solicite despăgubiri echivalente devalorizării monedei naţionale ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiei de restituire a împrumutului contractat potrivit contractului autentificat sub nr. 15.674 din 18 dec. 1997.

Dispoziţiile Codului civil la care se referă tribunalul în considerentele deciziei erau aplicabile în situaţia în care moneda naţională era stabilă. Cum însă de la data stabilită în contract pentru restituirea împrumutului, moneda naţională s-a devalorizat în procentul reţinut corect de către prima instanţă, reclamantul era îndreptăţit a obţine de la pârâtă suma echivalentă cu devalorizarea, bineînţeles raportată la suma care formează obiectul contractului de împrumut.

Neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumată prin contractul de împrumut a cauzat pârâtului daune echivalente cu devalorizarea monedei naţionale, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1084 şi 1086 C. civ.

23. Clauză penală. Dobândă comercială. în contractul încheiat între părţi, la art. 10 pct. 6, s-a prevăzut că pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate partea în culpa va plăti penalităţi de întârziere.

Prin această convenţie accesorie, părţile au convenit ca, în scopul asigurării îndeplinirii obligaţiei principale, partea din vina căreia obligaţia n-a fost executată să plătească celeilalte părţi o sumă de bani, chiar pentru simpla întârziere în executare, în conformitate cu prevederile art. 1086 C. civ.

Prin stipularea clauzei penale (convenţia accesorie., părţile au hotărât anticipat daune-le-interese compensatorii în cazul neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei, ori daunele interese moratorii pe care una din părţi le-ar încerca ca urmare a executării cu întârziere.

în acest mod, pe baza principiului disponibilităţii, părţile, prin voinţa lor, stabilesc cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate.

în consecinţă, fiind prevăzute în convenţia accesorie plata unor daune interese potrivit prevederilor art. 1087 C. civ., nu se mai pot pretinde alte despăgubiri ca urmare a neînde-plinirii totale sau parţiale a obligaţiei de plată sau pentru întârzierea în executarea contractului.
în speţă, părţile au convenit asupra daunelor interese, iar pârâta a fost obligată la plata de penalităţi către recurentă, astfel că aceasta din urmă nu mai este în drept să pretindă şi dobânzile prevăzute de art. 43 C. com.

24. Dobânzi bancare. Acordare. Condiţii. Cererea reclamantei, reiterată şi în recurs, de a i se plăti daune echivalente cu dobânzile plătite băncii pentru creditele acordate, pentru desfăşurarea activităţii sale curente, trebuie dovedită a fi în legătură „directă şi necesară” cu raportul de obligaţie, dintre părţile aflate în litigiu.

Faptul că reclamanta a plătit pentru creditele sale curente dobânzi bancare, nu duce automat la concluzia, în lipsa unor dovezi certe de la cauză la efect, că o parte din acestea s-au plătit din culpa pârâtei, care nu a restituit suma eronat încasată.

Potrivit art. 1086 C. civ., orice pagubă trebuie să fie o consecinţă directă şi necesară a raportului de obligaţie dintre părţi; or, în speţă, nu s-au făcut dovezi în acest sens, astfel cum corect au reţinut instanţele prin hotărârile atacate.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că reclamanta ar fi fost în drept să pretindă dobânzile prevăzute de art. 43 C. com., care stipulează că „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani” produc de drept dobânzi, „din ziua când devin exigibile”, dar acestea nu au fost solicitate, deci nu puteau fi acordate automat de instanţă.

25. Penalităţi de întârziere. Convenţia părţilor. Efecte. în cauză se constată că reclamanta-fumizoare a livrat diverse cantităţi de produse, potrivit facturilor menţionate.

Raporturile comerciale dintre părţi privind aceste livrări s-au derulat în baza unor contracte în care părţile au convenit, între altele, asupra plăţii de penalităţi pentru neexecutarea în natură a obligaţiilor de 25% din valoarea contractului rămasă neonorată, cât şi penalităţi de întârziere în plata preţului mărfii, de 3% din valoarea facturii.

în consecinţă, din moment ce părţile au stabilit prin contractele încheiate, produsele, cantităţile şi condiţiile de livrare, precum şi răspunderea juridică a fiecăreia dintre ele pentru neonorarea obligaţiilor contractuale asumate, pentru întârzierea în decontarea preţului, pârâta datorează penalităţile solicitate prin acţiune, reţinute în sarcina sa, corect de instanţa de fond.

în consecinţă, recursul reclamantei a fost admis, menţinându-se dispoziţia de obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în decontare.

26. Daune echivalente cu dobânzi bancare plătite pentru credit. Potrivit art. 1086 C. civ., orice pagubă trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a raportului de obligaţie dintre părţi.

Cererea reclamantei de a i se plăti daune echivalente cu dobânzile plătite băncii, pentru creditele acordate şi necesare desfăşurării activităţii sale curente, trebuie dovedite a fi în legătură directă şi necesară cu raportul de obligaţie dintre părţi.

Faptul că reclamanta a plătit pentru creditele curente dobânzi bancare nu duce automat la concluzia, în lipsa unor dovezi certe de la cauză la efect, că o parte din acestea s-au plătit din culpa pârâtei care nu ar fi achitat la termen contravaloarea lucrărilor executate.

Aşa fiind, reclamanta era în drept să pretindă numai dobânzile prevăzute de dispoziţiile art. 43 C. com. care stipulează că “datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.
27. Daune interese. Dobânda bancară. Dobânda comercială. Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 1086 C. civ., chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, cu alte cuvinte să existe legătură cauzală între eventualele dobânzi achitate de reclamanţi şi neplata preţului de către pârâtă.

Or, în speţă, daunele interese solicitate de reclamantă, care precizează că acestea constau în dobândă bancară pe care a achitat-o băncii pentru creditele solicitate, necesare activităţii sale curente, nu au o legătură directă şi necesară cu raportul de obligaţie intervenit între părţi. Este de reţinut că dobânzile bancare pentru creditele acordate sunt datorate indiferent de scopul în care acestea au fost luate. In speţă, creditele acordate au fost contractate de reclamantă anterior încheierii raportului comercial cu pârâta.

In consecinţă, greşit instanţa de apel a considerat că suma acordată societăţii reclamante cu titlu de daune interese reprezintă dobândă comercială, care se acordă potrivit art. 43 C. com., întrucât daunele interese pretinse constituie dobândă bancară, aşa cum chiar societatea reclamantă a solicitat şi a precizat prin acţiune.

Mai mult, cum dobânzile plătite de societatea reclamantă sunt dobânzi bancare, dar pentru credite acordate anterior încheierii raportului de obligaţii cu societatea pârâtă, se constată că nu există legătură de la cauză la efect între plata acelor dobânzi şi neachitarea la termenul scadent al preţului de către societatea pârâtă, şi care este absolut necesară pentru a antrena răspunderea în asemenea raporturi de obligaţii.

Astfel fiind, urmează a se admite recursul cu consecinţa înlăturării obligării societăţii pârâte la plata dobânzilor bancare pretinse.

28. Energie electrică. Majorarea obligatorie de tarif. Reclamanta Filiala Reţele Electrice a furnizat pârâtei, Regia de Gospodărie comunală, energiei electrică, în perioada august-septembrie 1993, în temeiul contractului nr. 53/1986-1990, prelungit succesiv.

Prin art. 12 din contract, părţile au prevăzut că acesta este supus Regulamentului pentru funcţionarea şi utilizarea energiei electrice aprobat prin H.C.M. nr. 2763/1968.

Prin H.G. nr. 236/1993, aplicabilă cu data de 25 iulie 1993, s-a aprobat un nou Regulament pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, fiind abrogat vechiul Regulament.

Potrivit noului regulament, care completează contractul, se prevede în art. 12, că pentru neachitarea în termen de 10 zile a contravalorii energiei electrice se percepe o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

După trecerea a 15 zile de la aplicarea majorărilor de tarif, în cazul neachitării facturilor, furnizorul va proceda la întreruperea livrării energiei electrice.

în speţă, pârâta a achitat cu întârziere energia electrică furnizată de reclamantă, astfel că instanţele de fond şi apel au reţinut întemeiat că aceasta datorează tariful majorat prevăzut în regulamentul menţionat.

Criticile recurentei în sensul că majorările de preţuri ale energiei electrice, nefiind negociate şi comunicate de părţi cu 30 de zile înainte de aplicarea lor nu-i sunt opozabile, sunt neîntemeiate.

Majorările de preţuri ale energiei electrice, intervenite în august 1993 au fost stabilite la nivelul Guvernului, prin negocieri între Ministerul Finanţelor şi Ministerul Industriilor, astfel că noile tarife erau obligatorii şi deci era exclusă o negociere între părţile contractante, motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat.