Vânzarea unui bun imobil în baza unei procuri false. Constatarea nulității absolute a procurii și, pe cale de consecință, a contractului de vânzare-cumpărare. Admiterea acțiunii în revendicare. Restituirea bunului adevăratului proprietar.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Acțiunea în revendicare.

Index alfabetic : procură

–          nulitate absolută

–          contract de vânzare-cumpărare

                                                                                                                 Cod civil, art. 480, art. 481

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

 

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare a unui bun imobil, determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Prin urmare, în cadrul acțiunii în revendicare, procedând la compararea titlurilor părţilor și reținând că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat a se constata, nu aparţin adevăraților proprietari ai bunului, lipsind, în consecință, voinţa juridică a acestora la încheierea actului, în mod legal instanța a admis acțiunea în revendicare, dând eficiență dreptului adevăraților proprietari, care nu au consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului lor de proprietate.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3224 din 11 iunie 2013

 

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 27 septembrie 2005, reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. au chemat în judecată pe pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL, solicitând să se dispună nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, deoarece nu au semnat niciodată această procură şi nu l-au împuternicit pe pârâtul D.G. să vândă imobilul proprietatea lor.

S-a solicitată, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, pentru lipsa consimţământului reclamanţilor în calitate de vânzători şi să fie obligată pârâta S.C. I.G. SRL să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. (734,11 m.p. potrivit măsurătorilor cadastrale) situat în Bucureşti, intabulat în CF 29093, cu nr. cadastral 10831.

S-a solicitat şi obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe terenul menţionat, în caz contrar, să fie autorizaţi reclamanţii să le ridice pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480-481 şi 948 C.civ., reclamanţii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21xx din 12 noiembrie 2004, construcţia aflată pe teren, în suprafaţă utilă de 212,55 m.p. fiind în stare avansată de degradare. Ulterior, potrivit încheierii de rectificare nr. 7366 din 9 decembrie 2004, s-a completat contractul de vânzare – cumpărare, în sensul că Z.T., cetăţean străin, a dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului.

Dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă au fost înscrise în cartea funciară a Sectorului 5 Bucureşti, prin încheierea nr. 16644 din 15 decembrie 2004.

Datorită stării avansate de degradare a construcţiei, reclamanţii au demolat-o şi au evacuat materialele rezultate încă din luna decembrie 2004, iar în martie 2005 au construit un nou gard metalic.

Reclamanţii au arătat că la data de 4 septembrie 2005 au aflat că pârâtul D.G., în baza unei procuri false, a vândut imobilul pârâtului V.C.S., la o scurtă perioadă de timp acesta din urmă înstrăinându-l către pârâta SC I.G. SRL, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 7xx din 24 august 2005.

Reclamanţii au solicitat să se constate că titlul lor, dobândit de la adevăraţii proprietari, este preferabil spre deosebire de cel al pârâtei, dobândit de la un neproprietar şi având la bază un fals săvârşit de pretinsul mandatar D. pentru cercetarea căruia au formulat plângere la organele de urmărire penală.

Pârâta SC I. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere referitor la revendicarea imobiliară, pe care instanţa a unit-o cu fondul, respingând în acelaşi timp excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I. cu referire la primele două capete de cerere.

Prin încheierea de şedinţă din 7 septembrie 2006, instanţa a dispus, în baza art. 183 C.proc.civ., suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a soluţiei dispuse cu privire la infracţiunea de fals privind procura autentificată sub nr. 12xx din 16 iunie 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 2100 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere relativ la revendicarea imobiliară şi a respins această cerere ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. în contradictoriu cu pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL şi s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005.

A fost obligată pârâta SC I.G. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului A.M.Y. terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. situat în Bucureşti şi să ridice garajul situat pe acest teren, în caz contrar fiind autorizaţi reclamanţii să îndeplinească obligaţia impusă pârâtei, pe cheltuiala acesteia din urmă.

Prima instanţă a reţinut că, prin rezoluţia nr. 38xx/P/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a confirmat începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 al. 3, 288 şi 291 C.pen., reţinându-se că autori necunoscuţi au falsificat cartea de identitate a reclamantului A.M.Y. şi au întocmit o procură specială în baza căreia au vândut imobilul din str. S. numitului V.C.

S-a avut în vedere că, la data de 31 ianuarie 2011, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de pârâtul D.G. şi că din cele două rapoarte de expertiză efectuate în cursul cercetării penale a rezultat că semnăturile mandanţilor pe înscrisul intitulat procură cu nr. de autentificare nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu au fost executate de reclamanţi.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere privind revendicarea, prima instanţă a reţinut că aceasta are doar un drept de folosinţă asupra terenului, fiind cetăţean străin.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, tribunalul, având în vedere cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cursul urmăririi penale, a apreciat că, şi în lipsa unei soluţii penale definitive în dosarul penal în ceea ce priveşte procura, coroborând mijloacele de probă administrate în cauză, este evidentă lipsa voinţei juridice (a consimţământului şi a cauzei) reclamanţilor la încheierea mandatului.

S-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine teoria mandatului aparent, neexistând vreo culpă în sarcina reclamanţilor în crearea aparenţei în prezenta cauză.

Asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005 între pretinsul mandatar D.G. şi pârâtul V.C., la un preţ de 380.000 lei, Tribunalul a reţinut că se impune constatarea nulităţii actului juridic subsecvent, în aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Faţă de circumstanţele în care contractul a fost încheiat, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine eroarea comună invincibilă în privinţa persoanei cumpărătorului V.C.

Astfel, s-a reţinut că intervalul extrem de scurt între data la care s-a autentificat procura şi data încheierii contractului, coroborat cu inexistenţa vreunui anunţ de vânzare la locul situării terenului nasc prezumţia simplă a preexistentei unor relaţii între pârâtul V.C. şi pretinsul mandatar D.G.

S-a considerat, totodată, că un alt element care dovedeşte caracterul speculativ al vânzării intermediate către pârâtul V. îl constituie preţul derizoriu, menţionat a fi plătit cu ocazia încheierii contractului din 1 iulie 2005, faţă de preţul încasat de pârâtul V., la un interval de timp foarte scurt, la 24 august 2005, cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare cu pârâta SC I.G. SRL, de 250.000 euro (878.550 lei).

Asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul reclamanţilor, prima instanţă a reţinut, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, preferabilitatea titlului reclamantului, care provine de la adevăraţii proprietari, a fost înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului pârâtei, care provine de la un non dominus, în baza unor acte juridice lovite de nulitate absolută (procura autentificată din 16 iunie 2005 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005).

În motivarea soluţiei date acestui capăt de cerere, tribunalul a mai reţinut că situaţia de fapt reţinută diferă de ipotezele în care aparenţa de drept a fost creată sau consolidată de comportamentul nediligent al adevăratului proprietar care a pierdut sau a neglijat să intre în posesia bunului. Astfel, aşa cum a rezultat din mijloacele de probă administrate, reclamantul s-a preocupat de curăţarea terenului, împrejmuirea lui şi trecea periodic pe la locul situării acestuia, sesizând organele de poliţie imediat ce a aflat că alte persoane pretind un drept de proprietate.

Asupra capătului de cerere privind ridicarea garajului, s-a reţinut că pe terenul reclamanţilor nu se află nicio construcţie edificată de proprietari, acesta fiind doar curăţat de buruieni şi împrejmuit în martie 2005, astfel că se impune admiterea acestei solicitări.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC I.G. SRL, susţinând că se impune anularea încheierii din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus repunerea pe rol, în condiţiile în care cauza fusese suspendată în baza art. 183 C.proc.civ., iar organul de urmărire penală comunicase că urmărirea nu a fost finalizată. S-a susţinut că dispoziţiile art. 183 trebuiau coroborate cu cele ale art. 244 pct. 2 C.proc.civ.

Apelanta a mai criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita aplicare a teoriei mandatului aparent şi a efectelor sale, instituţii ce ar fi impus respingerea cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare, părţile fiind de bună credinţă.

Apelanta pârâtă a susţinut că acţiunea în revendicare trebuia respinsă, în temeiul principiului error communis facit jus şi că titlul său este preferabil celui al reclamantului.

Într-o ultimă critică, apelanta a arătat că, fiind proprietara terenului în litigiu, nu se justifică obligarea sa de a demola construcţia edificată pe acest teren.

În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 29xxxx/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 364/A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, examinând împreună solicitările cu privire la fondul apelului şi cu privire la suspendarea judecăţii, le-a respins ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut, în legătură cu repunerea pe rol a cauzei prin încheierea din 20 octombrie 2011, că temeiul de drept ce a stat la baza suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., care l-ar fi obligat să menţină suspendarea până la soluţionarea cauzei penale, ci cel prevăzut de art. 183 C.proc.civ., care nu impune o atare obligaţie.

S-a considerat că nu este relevant pentru soluţionarea cauzei să se cunoască cine a săvârşit falsul semnăturilor reclamantului pe procură, ci faptul că acestea sunt false, împrejurare necontestată.

A fost înlăturată critica apelantei cu privire la greşita aplicare a mandatului aparent, reţinându-se că reclamanţilor nu li se poate imputa o minimă culpă, în condiţiile în care ei sunt în fapt şi în drept victimele unei infracţiuni de fals.

Referitor la acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că pârâta apelantă nu a depus minime diligențe pentru a cunoaşte situaţia reală a imobilului, nevizionându-l prealabil cumpărării, ocazie cu care ar fi putut observa că pe teren nu există nicio construcţie cu nouă camere, care să fie apoi demolată, fapt prevăzut în contractul încheiat de pârâtă cu V.C., dar infirmat de martorii audiaţi în cauză, şi care ar fi determinat suspiciuni cu privire la buna credinţă a vânzătorului.

Ca o consecinţă a respingerii criticii privind acţiunea în revendicare, a fost respinsă şi cea referitoare la demolarea construcţiei edificate pe teren.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC I.G. SRL, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nelegalitatea măsurii de repunere pe rol a cauzei prin încheierea din data de 20 octombrie 2011, cu opunerea ambelor părţi prezente (care au solicitat menţinerea suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006) şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 183 raportat la art. 244 C.proc.civ.

S-a susţinut că subzista motivul care a impus suspendarea judecăţii şi că, în absenţa unei hotărâri penale definitive care să constate caracterul fals al înscrisului defăimat, nu se putea reveni asupra măsurii dispuse conform art. 183 C.proc.civ.

În acest context, s-a învederat că începerea urmăririi penale faţă de D.G. nu reprezintă o situaţie care să se încadreze în dispoziţiile art. 184 C.proc.civ., cu consecinţa că instanţa de fond nu putea constata caracterul fals al înscrisului şi nulitatea absolută a acestuia în condiţiile în care organele penale desfăşurau o anchetă cu privire la legalitatea acestui înscris.

Recurenta a susţinut că instanţa de judecată a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului întrucât a înlăturat în mod eronat din cadrul probatoriului un înscris care îşi produce efectele specifice în absenţa constatării caracterului său fals de către o instanţă penală, nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi nu a aplicat dispoziţiile legale incidente.

O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că, în speţă, nu îşi găseşte aplicabilitatea teoria mandatului aparent.

S-a susţinut că se verifică condiţia aparenţei, mandatarul D.G. prezentând autorului pârâtei şi notarului public care a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 12xx din 1 iulie 2005 o procură autentică, a cărei valabilitate se prezumă, precum şi condiţia bunei credinţe, nereţinându-se că l-ar fi cunoscut pe mandatar sau că ar fi fost într-o relaţie de coniventă cu acesta, cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut nici în sarcina autorului vreo infracţiune.

Recurenta a învederat că are situaţia unui terţ desăvârşit, de totală bună credinţă, care a achitat preţul prin transfer bancar, neavând cunoştinţă de lipsa de legalitate a unor tranzacţii anterioare, în condiţiile în care terenul era înscris în cartea funciară, impozitul era plătit şi nu figura nici un litigiu cu privire la imobil.

Cea de-a treia critică formulată de recurentă a vizat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la acţiunea în revendicare, întrucât, în speţă, sunt întrunite condiţiile principiului error communis facit jus. Astfel, recurenta a arătat că reclamanţii intimaţi nu au administrat nicio probă care să răstoarne prezumţia bunei sale credinţe, conform art. 1899 al. (2) C.civ., în condiţiile în care a depus toate diligențele (verificări în evidenţele de carte funciară, în cele fiscale) pe care cea mai diligentă persoană le putea efectua.

Într-o ultimă critică, s-a invocat nelegalitatea soluţiei cu privire la obligarea sa de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe teren, în contextul art. 491 C.civ., ca o consecinţă a reţinerii calităţii sale de proprietar asupra terenului revendicat.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Este nefondată critica recurentei pârâte referitoare la nelegalitatea măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Măsura suspendării cauzei în temeiul art. 183 C.proc.civ. este facultativă, şi nu obligatorie, în anumite situaţii prevăzute de lege, instanţa civilă putând ea însăşi să constate falsul, prin orice mijloace de probă, conform art. 184 C.proc.civ.

Faţă de împrejurarea că prin cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în dosarul de urmărire penală s-a dovedit că semnăturile de pe procură nu aparţin intimaţilor reclamanţi, menţinerea măsurii suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006, nu se mai impunea.

Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de suspendare a cauzei şi confirmare împlinită a măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii dispuse de prima instanţă este legală, fiind fără relevanţă identificarea şi pedepsirea autorului falsului.

Ceea ce este esenţial, raportat la obiectul acţiunii este faptul că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat să se constate nu aparţin intimaţilor reclamanţi, astfel că a lipsit voinţa juridică a acestora la încheierea actului, împrejurare ce nu a fost contestată.

Temeiul de drept ce a stat la baza măsurii suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., ci cel prevăzut de dispoziţiile art. 183 C.proc.civ., astfel încât instanţa nu era obligată să menţină suspendarea până la momentul soluţionării cauzei penale, spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 244 C.proc.civ. în care nu s-ar mai fi putut reveni până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Instanţei de apel i s-a solicitat prin motivele de apel formulate de pârâta SC I. suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, această cerere fiind motivată pe dispoziţiile art. 244 al. (1) pct. 2 C.proc.civ., respectiv pe existenţa unei legături între cele două cauze, hotărârea penală fiind de natură a influenţa în mod hotărâtor modul de soluţionare al acţiunii în care s-a solicitat constatarea nulităţii procurii.

Cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 C.proc.civ. a fost pusă în discuţia părţilor, contrar susţinerilor recurentei, astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate şi a fost respinsă prin dispozitivul acesteia, cu motivarea că soluţionarea cauzei nu depindea de identificarea autorului falsului, în condiţiile în care nu s-a contestat că semnăturile de pe procură nu aparţin reclamantului.

Este nefondată critica recurentei pârâte potrivit căreia instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel nu avea posibilitatea desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, nefiind întrunite dispoziţiile art. 297 C.proc.civ.

Contrar susţinerilor recurentei, înlăturarea din cadrul probatoriului a unui înscris în absența constatării caracterului fals al acestuia de către o instanţă penală, incorecta stabilire a situaţiei de fapt şi neaplicarea dispoziţiilor legale incidente nu echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a intra în judecata fondului şi nu reprezintă motive care să conducă, conform art. 312 al. (3) C.proc.civ., la casarea hotărârii recurate (pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Curtea a constatat că nici critica recurentei pârâte referitoare la modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu sunt fondate.

Lipsa semnăturilor mandanţilor pe procura menţionată echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului, ceea ce determină nulitatea absolută, independent de soluţia ce se va da în procesul penal.

Instanţa de fond şi apel nu s-au pronunţat asupra caracterului fals al înscrisului în discuţie, nesubstituindu-se instanţei penale, ci au constatat nulitatea absolută a acestuia, în baza probelor administrate în cauză, din care a rezultat lipsa consimţământului intimaţilor reclamanţi.

Prin urmare, lipsa consimţământului reclamanţilor la încheierea procurii, determinată de lipsa semnăturilor conform constatărilor tehnico – ştiinţifice necontestate, are drept consecinţă nulitatea actului juridic, corect constatată de instanţele de fond şi apel.

Nici motivul de recurs vizând legalitatea aplicării principiilor efectelor nulităţii, cu referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, nu este întemeiat.

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Instanţele de fond şi apel au reţinut corect inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent având în vedere probele administrate sub aspectul circumstanţelor în care a fost încheiat actul de vânzare -cumpărare, de natură să înlăture buna credinţă a dobânditorului şi caracterul comun al pretinsei erori în care s-ar fi aflat acesta, cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului.

În realitate, referindu-se la îndeplinirea condiţiei bunei sale credinţe, recurenta pârâtă aduce critici de netemeinicie, vizând modul de apreciere a probelor administrate cu privire la circumstanţele anterioare încheierii actului de vânzare – cumpărare, critici ce nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate.

Curtea a constatat, totodată, legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare prin compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile părţilor şi netemeinicia criticilor recurentei sub acest aspect.

Procedând la compararea titlurilor părţilor, s-a considerat în mod legal de către instanţele de fond şi apel că trebuie să se dea eficienţă dreptului adevăratului proprietar, care nu a consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului său de proprietate, încălcându-se, astfel, aplicarea principiului aparenţei în drept.

               În mod corect s-a constatat, astfel, că intimaţii reclamanţi au dobândit imobilul în litigiu de la adevăraţii proprietari, spre deosebire de recurenta pârâtă, care a dobândit imobilul de la un non dominus, intimatul pârât V.C., în baza unor acte lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, s-a constatat corect preferabilitatea titlului intimaţilor reclamanţi, mai bine caracterizat, înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului recurentei pârâte, provenit de la un non dominus.

Aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, în speţă nu este aplicabil principiul error communis facit jus, ca mijloc de excepţie de dobândire a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că nu este fondată nici critica recurentei privind obligarea sa la ridicarea garajului, având în vedere că s-a constatat legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 al. (1) C.proc.civ., l-a respins.