Acţiune în revendicare
acţiune în revendicare, acţiune civilă reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. A.r. constituie, astfel, un mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate; ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi, totodată, caracter real, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. A.r. poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Practica judecătorească a stabilit că reclamantul într-o asemenea acţiune trebuie să fie proprietarul exclusiv al acestui bun; astfel, a.r. nu poate fi intentată de proprietarul aflat în indiviziune. S-a decis că: a)\n cazul coindivizarilor, care au numai cote-părţi ideale asupra bunului, a.r. a unuia asupra celorlalţi nu poate fi primită; b) nici unul dintre coindivizari, nefiind proprietarul exclusiv al bunului, nu va putea revendica singur bunul, acţiunea sa urmând a fi respinsă ca inadmisibilă; c) un copărtaş va putea revendica singur bunul numai dacă acesta i-a fost atribuit în lot, prin partaj. în literatura juridică s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia acţiunea în revendicare este un act de conservare, întrucât tinde la readucerea bunului revendicat în posesia proprietarului şi întrerupe prescripţia. Ca urmare, dacă bunul face obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi, ea ar putea fi formulată şi de unul dintre coproprietari. A.r. este: a) imobiliară, ori de câte ori are ca obiect un bun imobil; b) mobiliară, atunci când are ca obiect un bun mobil. Ea prezintă particularităţi diferite în aceste ipostaze, particularităţi care decurg din deosebirile dintre regimul juridic aplicabil celor două categorii de bunuri; de asemenea, a.r. are particularităţi specifice şi în funcţie de forma de proprietate căreia îi aparţine bunul revendicat [v. şi acţiune în revendicare imobiliară; acţiune în revendicare mobiliară].
acțiune în revendicare, acţiune civilă prin care o persoană, invocând dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, cere recunoaşterea acestui drept şi obligarea posesorului nelegitim la restituirea bunului. (A se vedea acţiunea petitorie).
acţiunea în revendicare sub regimul Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial, nr. 108 din 23 februarie 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a stabilit că potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială iar, în cazul în care sunt neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prioritară este Convenţia.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din considerentele acestei decizii rezultă că Secţiile Unite, în vederea aplicării unitare a legii, au reţinut că:
– Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea imobilelor aflate în această situaţie.
– Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută în acest act normativ şi acţiunea în revendicare întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
– Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie atunci când calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este efectivă.
– Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile, posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare dacă reclamantul se poate prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Acţiunea în revendicare însă nu trebuie să aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
într-un studiu recent, care analizează exhaustiv problema admisibilităţii acţiunii în revendicare a imobilelor preluate fără titlu supuse restituirii în condiţiile Legii nr. 10/2001, se concluzionează că, în sistemul acestei legi, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, făcând excepţie cazurile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare era în curs de soluţionare (art. 46) şi situaţiile în care imobilele nu mai erau susceptibile de restituire în natură întrucât fuseseră înstrăinate către terţe persoane fizice sau juridice, care nu erau ţinute de obligaţia de restituire.
Dar şi în cazurile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilele erau înstrăinate către terti, admisibilitatea acţiunii este condiţionată de excepţiile pe care le poate ridica terţul dobânditor, excepţii fundamentate pe buna sa credinţă la data dobândirii (art. 45 alin. (2)) sau pe prescripţia acţiunii în nulitate absolută a titlului terţului dobânditor (art. 45 alin. (5)), ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare speciale.
Aceiaşi autori afirmă că nu poate fi vorba de încălcarea dreptului de acces la un tribunal, de încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană prin simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o cale specială de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu, iar măsurile sancţionatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptăţite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea notificării ori de atacare a actelor de înstrăinare lovite de nulitate, sunt convenţionale, în deplin acord cu cerinţele prevăzute de art.l din Protocolul nr.l
Jurisprudenţa ulterioară pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, dar anterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, a considerat admisibilă acţiunea în revendicare de drept comun împotriva unităţilor deţinătoare prevăzute de Legea nr. 10/2009 cu motivarea că negarea unei asemenea posibilităţi de revenire a bunurilor în proprietatea legitimă a celui care le-a deţinut sau a moştenitorilor săi, câtă vreme acestea nu au fost înstrăinate în mod legal actualilor deţinători, ar constitui o încălcare a dreptului reclamanţilor la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană.
De asemenea este admisibilă acţiunea de drept comun prin care se solicită constatarea nevalabilităţii preluării unui imobil de către stat şi rectificarea cărţii funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al moştenitorilor foştilor proprietari tabulari întrucât pe de o parte, având caracter special, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi extinse şi la alte cereri cum sunt cele de rectificare tabulară exercitate în condiţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, iar pe de altă parte dacă reclamantul contestă modul în care statul a dobândit şi a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, iar la data sesizării instanţei statul era proprietar tabular, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consacrat în legislaţia comună şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Avantajele vizate de Legea nr. 10/2001 nu se pot transforma în dezavantaje, impedimente insurmontabile pentru persoanele în favoarea cărora au fost recunoscute drepturile subiective civile care sunt aceleaşi, independent de raportarea la codul civil sau la legea specială
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost argumentată în esenţă prin trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi prin invocarea principiului specialia generalibus derogant.
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
De asemenea, art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege stabileşte că instanţele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Din aceste dispoziţii rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, putând
exercita acţiunea în revendicare.
Jurisprudenţa constituţională a afirmat că în toate cazurile în care titlul nu este valabil, Statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată, nefiind desfiinţat legal.
O dispoziţie similară celei din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se regăsea şi în Legea nr. 10/2001, anterior modificării acesteia prin Legea nr.1/2009, art. 2 alin. (2) stabilind că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire”.
Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 se restituie în natură, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Din dispoziţiile legale susmenţionate rezultă că poate fi exercitată acţiunea în revendicare chiar şi în cazul în care există legi speciale dacă prin aceste legi nu este asigurată restituirea integrală a bunurilor preluate fără titlu ori există limitări care fac irealizabil dreptul la restituirea în natură.
De altfel, în jurisprudenţa anterioară a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie -Secţiile Unite, prin decizia nr. V din 20.11.2000 s-a afirmat că nu se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptul de proprietate imobiliară pe considerentul existenţei unor proceduri şi legi speciale
Din considerentele acestei decizii trebuie reţinut şi faptul că instanţa supremă caracterizează acţiunea în revendicare ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia.
Prin acţiunea în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate şi pot deduce judecăţii nevalabilitatea titlului pretins de proprietate al statului.
Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice contestarea de către persoana interesată şi verificarea de către instanţă a valabilităţii constituirii titlului statului ci, dimpotrivă art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor cu privire la stabilirea valabilităţii titlului.
Nici o dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu suprimă acţiunea în revendicare. Suprimarea unui drept şi a acţiunii corespunzătoare nu poate fi decât expresă.
Doctrina interbelică a stabilit că atunci când pentru realizarea unui drept avem o procedură specială şi alta de drept comun, putem întrebuinţa pe oricare dintre ele, cu condiţia de a nu le întrebuinţa pe amândouă în acelaşi timp şi de a nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Procedura specială rămâne facultativă când legea o pune la dispoziţia celor interesaţi fără a le ridica dreptul de a uza de dreptul comun.
Concursul acţiunilor crează în favoarea celui interesat un drept de opţiune, căile deschise fiind alternative.
Dreptul părţii de a alege între mai multe căi procedurale, nu poate fi considerat închis decât în ipoteza în care partea care s-a pronunţat pentru o cale, recurge la alta, fără ca cea dintâi să fi fost închisă şi când prima cale a dat loc unei hotărâri cu irevocabilă autoritate în fondul cauzei1.
Un drept poate fi exercitat prin mai multe mijloace procedurale sau la diferite jurisdicţii. Alegerea căilor procedurale este însă lăsată la libera iniţiativa a celui interesat, exerciţiul acţiunii fiind liber.
Când legea nouă creează noi acţiuni sau extinde acţiunile existente, titularii drepturilor preexistente pot beneficia de legea nouă.13 Legea nr. 1/2001 creează un nou tip de acţiune reală imobiliară, însă proprietarii imobilelor preluate fără titlu ori cu titlu nevalabil, ale căror titluri de proprietate nu au fost desfiinţate, sunt liberi în exerciţiul dreptului la acţiune, putând alege fie acţiunea în revendicare de drept comun, fie procedura de restituire instituită prin noua lege.
Acţiunea e un drept autonom de o natură proprie şi distinctă de cea a dreptului pe care-1 serveşte.
Acţiunea în justiţie, ca element activ al dreptului, rămâne supusă legii la care este supus dreptul însuşi.
Anterioritatea titlului persoanei deposedate în raport cu Legea nr.10/2001, conferă acesteia un drept câştigat sub aspectul exerciţiului acţiunii în revendicare. Titlul de proprietate nefiind desfiinţat legal, exerciţiul acţiunii în revendicare rămâne pe deplin câştigat, legea nouă neputând suprima acest drept fără a retroactiva.
A considera, printr-o dispoziţie a legii, că imobilele preluate de stat fără titlu fac obiectul dreptului său de proprietate înseamnă a recunoaşte acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care nu poate fi acceptat.
Refuzul dreptului de opţiune, între acţiunea în revendicare de drept comun şi procedura prevăzută de legea specială – Legea nr. 10/2001 – constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie, atunci când calea specială oferită pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă şi nu asigură realizarea dreptului.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acţiunii în revendicare de la competenţa instanţelor şi neexaminarea fondului validităţii titlului este contrară dreptului de acces la o instanţă.
Curtea Europeană, considerând că nu trebuie să tranşeze problema consecinţelor în dreptul român a alegerii unei anumite căi de recurs în detrimentul alteia, a estimat însă că respingerea acţiunii în revendicare pe considerentul că, alegând calea prevăzută de legea specială, reclamantul nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz faţă de reclamant pentru accesul în faţa unei instanţe, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Din această hotărâre rezultă şi dreptul de opţiune al reclamantului între acţiunea în revendicare şi cea în restituire prevăzut de legea specială ceea ce confirmă justeţea opiniilor exprimate în doctrina interbelică românească şi infirmă opinia exprimată în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţiile Unite.
Recent, prin hotărârea din 13.01.2009 pronunţată în cauza Faimblat împotriva României, Curtea reaminteşte că art. 6 alin. (1) garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări.
Totuşi aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa.
Simplul fapt că partea a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 alin. (1) ci se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a se asigura părţilor „dreptul la o instantă”.
Exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se consta inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin efectul legii nu este de natură să corespundă exigenţelor art. 6 alin. (1), legislaţia naţională trebuind să asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.
Curtea Europeană a stabilit că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea nevalabilităţii titlului statului pe motiv că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reprezintă o ingerinţă la dreptul de acces la o instanţă judecătorească.
Curtea a apreciat că nu este necesar să analizeze dacă ingerinţa suferită de reclamanţi urmărea un scop legitim, deoarece ea nu era proporţională, având în vedere diferitele interese care trebuiesc puse în balanţă.