Admitere în principiu
admitere în principiu, 1. fază a procesului de partaj, facultativă pentru instanţă, existentă în cazul în care părţile nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor asupra cărora acestea au un drept de proprietate comună, iar pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente. în acest sens, instanţa va da o încheiere interlocutorie, care constată calitatea de coproprietari a părţilor, cota-parte ce li se cuvine, bunurile supuse împărţelii, datoriile şi creanţele născute din starea de proprietate comună, pe care proprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Potrivit legii, instanţa va întocmi în mod corespunzător minuta. în cazul în care, după pronunţarea acestei încheieri, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. în aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit. încheierile pronunţate de instanţă pot fi atacate cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra fondului procesului. Instanţa este legată de aceste încheieri, astfel că nu mai poate reveni asupra lor şi respinge acţiunea. Având caracter interlo-cutoriu şi rezolvând probleme esenţiale ale fondului procesului, încheierea de a.p. trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie semnată de toţi judecătorii din completul de judecată, precum şi de grefier; de asemenea, ca orice hotărâre judecătorească, ea trebuie să fie motivată. Perimarea acţiunii de partaj atrage şi caducitatea încheierii de a.p. încheierea de a.p. trebuie dată de instanţa competentă să soluţioneze pricina; în cazul declinării competenţei, instanţa învestită prin declinare cu judecarea cauzei trebuie să dea o încheiere proprie, iar nu să continue judecata pe baza încheierii de a.p. date de instanţa necompetentă, care s-a desesizat. Instanţa de fond nu poate include, cu ocazia soluţionării acţiunii de partaj, în masa de bunuri supusă împărţelii şi alte bunuri decât cele reţinute prin încheierea de a.p., chiar dacă existenţa lor ar fi fost semnalată prin raportul de expertiză întocmit în cauză pentru definitivarea împărţelii. în cazul în care pârâtul a cerut prin acţiune separată întregirea masei cu bunuri neindicate de reclamant, instanţa este obligată să conexeze această cerere cu acţiunea reclamantului, chiar dacă în acţiunea respectivă a fost dată deja încheierea de a.p. După a.p., în general instanţa nu mai poate admite şi administra noi probe cu privire la probleme rezolvate prin încheierea respectivă, de natură să conducă la pronunţarea altei soluţii decât aceea prefigurată prin încheierea de a.p., deoarece s-ar nesocoti astfel caracterul interlo-cutoriu al acelei încheieri. împrejurarea de a nu se fi dat o încheiere de a.p. nu constituie motiv de nulitate a hotărârii de partaj, dacă dispozitivul acesteia conţine toate datele unei asemenea încheieri şi precizează modalitatea de sistare a stării de indiviziune; 2. fază a procedurii de revizuire, facultativă pentru instanţă, finalizată printr-o încheiere interlocutorie, care confirmă regularitatea introducerii cererii de revizuire, precum şi existenţa, în cazul dat, a cel puţin unui motiv dintre cele care, potrivit legii, fac posibilă revizuirea. Instanţa este legată de această încheiere, astfel că nu mai poate reveni asupra ei şi respinge cererea de revizuire; 3. fază obligatorie pentru instanţă într-un proces în curs de judecată, în cazul în care un terţ formulează o cerere de intervenţie voluntară principală sau accesorie. Potrivit legii, instanţa se va pronunţa asupra a.p. a cererii de intervenţie numai după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Pentru a decide cu privire la a.p. a cererii de intervenţie voluntară principală, instanţa trebuie să verifice următoarele aspecte: dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu; dacă există o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie, care să justifice soluţionarea împreună a celor două cereri; dacă terţul a formulat cererea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege; când cererea a fost formulată direct în apel, dacă părţile sunt de acord cu primirea cererii; dacă în raport cu natura litigiului dintre părţile iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară principală. Asupra a.p. a intervenţiei voluntare principale, instanţa se va pronunţa printr-o încheiere, în sensul încuviinţării în principiu sau, după caz, al respingerii, ca inadmisibilă, a cererii. Această încheiere nu poate fi atacată decât odată cu fondul, fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea de fond. încheierea asupra a.p. a cererii de intervenţie voluntară principală are caracter interlocutoriu, astfel încât instanţa care a pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei; dacă instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie, trebuie să o soluţioneze pe fond, chiar dacă ar constata ulterior că a greşit atunci când a primit să judece pretenţia terţului pe cale incidentală.