Aprecierea declaraţiilor martorilor

aprecierea declaraţiilor martorilor, operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea declaraţiilor martorilor în soluţionarea cauzei. în a.d.m., judecătorul are de rezolvat succesiv două probleme: în primul rând, judecătorul trebuie să stabilească dacă martorul este sincer, iar, în al doilea rând, dacă declaraţia lui corespunde realităţii. 1) Sinceritatea martorului este apreciată cu ajutorul anumitor elemente, precum: interesul martorului în proces, afecţiunea sau duşmănia dintre martor şi una din părţi, gradul de rudenie sau afinitate, izvorul informaţiilor martorului, dar şi prin confruntarea depoziţiei martorului cu împrejurările de fapt ale cauzei stabilite suficient de precis prin alte mijloace de probă; astfel, legătura de rudenie dintre martor şi una din părţi nu creează prezumţia de lipsă de obiectivitate, la o astfel de concluzie se poate ajunge numai din analiza declaraţiilor martorului în complexul întregului material probator. în situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mărturia nu este sinceră, o va înlătura din proces. Instanţa trebuie însă să dea posibilitatea părţii care a propus martorul respectiv de a audia eventual şi alţi martori care ar putea să confirme susţinerile considerate ca nesincere, dar şi partea potrivnică poate propune noi martori în combaterea celor ce se vor declara de către martorii adversarului. 2) După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură declaraţia sa reflectă realitatea, prin efectuarea unui examen asupra facultăţilor fizico-psihice ale martorului.

Astfel, instanţa trebuie să se raporteze la cele trei momente ale mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput, reproducerea faptului perceput şi memorizat, toate aceste împrejurări urmând a fi apreciate în funcţie de vârsta, profesia, inteligenţa martorului, gradul său de cultură, obişnuinţa de a se exprima, intervalul de timp care a trecut de la data producerii evenimentului relatat etc. Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care, după ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de martori. Nu prezintă importanţă numărul martorilor în dovedirea unui fapt litigios; astfel, instanţa poate să reţină depoziţia unui singur martor şi să înlăture depoziţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, cu obligaţia de a arăta din ce cauză a reţinut sau a înlăturat, total sau parţial, depoziţia unui martor. Ca rezultat al acestei operaţiuni se pot reţine următoarele posibilităţi: faptul probat a fost dovedit şi nu lasă nicio îndoială; faptul este nesigur şi va trebui să fie dovedit prin alte mijloace de probă; martorul nu a fost sincer, astfel încât nu se va ţine cont de depoziţia acestuia la pronunţarea soluţiei.