Arbitrabilitatea litigiului

arbitrabilitatea litigiului, sintagmă ce desemnează vocaţia unui litigiu de a fi soluţionat pe calea arbitrajului. In dreptul nostru au această vocaţie litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite încheierea de tranzacţii. Nu pot face obiect al tranzacţiei şi, implicit, al convenţiilor arbitrale: pricinile privitoare la starea civilă a persoanelor, drepturile nepatrimoniale de proprietate intelectuală, dreptul la pensie de întreţinere, dreptul la viaţă şi sănătate etc. De asemenea, nu pot face obiectul unor astfel de tranzacţii nici bunurile inalienabile, precum cele care, potrivit Constituţiei, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. De precizat că nu orice convenţie referitoare la astfel de bunuri este prohibită de lege, ci doar acea convenţie (tranzacţie) al cărei rezultat final l-ar putea constitui schimbarea regimului juridic al acestor bunuri sau prin care s-ar ajunge la înstrăinarea lor. Litigiile care au ca obiect obligaţii de a face sau de a nu face susceptibile de a se converti în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului, au caracter patrimonial şi deci sunt susceptibile de a fi soluţionate pe calea arbitrajului. O hotărâre arbitrală pronunţată într-un litigiu care, prin obiectul lui, nu este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului poate provoca cel puţin trei consecinţe: a) o acţiune în anularea hotărârii arbitrale, care să determine desfiinţarea ei, ca fiind lovită de nulitate absolută; b) un refuz de executare din partea debitorului, refuz care nu poate fi sancţionat; c) o respingere a cererii de învestire cu formulă executorie a respectivei hotărâri, constatându-se, cu ocazia soluţionării cererii de învestire, neregulari-tatea hotărârii arbitrale, în cazurile şi în limitele în care o astfel de constatare este posibilă. în cazul în care hotărârea arbitrală străină este dată într-un litigiu nesusceptibil de arbitrabilitate, consecinţele la care aceasta este expusă sunt: a) o acţiune de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în virtutea legii aplicabile convenţiei arbitrale; b) o respingere a cererii de recunoaştere a acelei hotărâri în ţara de executare, ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă; c) o respingere a cererii de încuviinţare a executării, în dreptul nostru, neregularitatea unei hotărâri arbitrale pronunţate într-un litigiu care, prin obiectul lui, nu este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului poate fi invocată numai pe calea unei acţiuni în anulare, iar nu şi pe calea contestaţiei la executare. Potrivit dreptului naţional din marea majoritate a ţărilor europene, litigiile comerciale sunt, prin natura lor, arbitrabile, întrucât au caracter patrimonial. Regimul de drept internaţional privat al arbitrabilităţii va fi raportat fie la legea aplicabilă convenţiei arbitrale, fie la legea aplicabilă contractului principal, fie la legea forului sesizat. 1) Raportat la momentul perfectării convenţiei de arbitraj, a.l. se examinează ca o liceitate a obiectului convenţiei arbitrale, deoarece problema care se pune este aceea a respectării condiţiilor de validitate a respectivei convenţii. Arbitrabilitatea priveşte nemijlocit obiectul convenţiei arbitrale, ea fiind o condiţie de validitate a acestei convenţii, şi numai mijlocit vizează obiectul contractului principal. De aceea se justifică aplicarea legii convenţiei arbitrale, şi nu a legii care guvernează fondul.

2) în faza de soluţionare a litigiului, arbitrabilitatea trebuie examinată în scopul stabilirii competenţei tribunalului arbitrai sau a instanţelor statale cu privire la acel litigiu. în această fază este necesar a fi luate în considerare atât legea aplicabilă convenţiei arbitrale, cât şi legea forului. Legea convenţiei arbitrale nu poate fi înlăturată, deoarece de ea depinde validitatea ei originară, în vreme ce legea forului chemat să decidă asupra arbitrabilităţii ar putea să limiteze sau să interzică arbitrajul, justificându-se în acest fel incidenţa ei, având de a face, în acest caz, cu o aplicare cumulativă a unor legi, soluţia finală depinzând de legea mai restrictivă. Această soluţie a fost consacrată prin Convenţia de la Geneva din 1961, care prevede că existenţa sau valabilitatea unei convenţii arbitrale se stabileşte conform legii căreia părţile au supus-o, însă „judecătorul sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj”.