Arbitraj comercial naţional şi internaţional

arbitraj comercial, varietate de arbitraj care are competenţa să soluţioneze diferendele izvorâte din raporturile juridice comerciale, cu caracter patrimonial. Deşi legea nu interzice arbitrajul civil, ci dă o reglementare comună , cu a.c., totuşi, acesta din urmă este utilizat aproape în exclusivitate, cel dintâi nefiind întâlnit în practica uzuală din România.

ARBITRAJ COMERCIAL, modalitate de soluţionare a unui litigiu comercial, altfel decât prin instanţa de judecată. Părţile, prin voinţa lor, pot supune litigiul soluţionării unuia sau mai multor persoane desemnate de către ele (arbitraj ad-hoc) sau unei instituţii permanente. Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

arbitraj comercial internaţional, 1. mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială internaţională; 2. metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale; 3. jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale. A.c.i. cunoaşte forme variate: a) tradiţional, el se prezintă sub forma instanţelor cu caracter ocazional (arbitraj ad-hoc) având o durată efemeră, care sunt organizate în conformitate cu iniţiativa părţilor şi funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine determinat. Existenţa juridică a unor asemenea instanţe încetează odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuiau să decidă; b) a.c.i. se poate prezenta însă şi sub forma arbitrajului cu caracter permanent, a cărui existenţă nu este dependentă de durata unui anumit litigiu; el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neîntrerupt şi cu caracter de continuitate, de câte ori este sesizat. Centrele permanente de arbitraj sunt diferite ca structură, în general ele funcţionează în cadrul unor asociaţii profesionale, desfăşurându-şi activitatea în ramura respectivă de producţie sau pe lângă o cameră de comerţ naţională ori internaţională, profilul competenţei lui materiale lărgindu-se în mod corespunzător. Corespunzător celor două forme distincte sub care se poate prezenta, a.c.i. are un fundament juridic diferit: în cazul arbitrajului ad-hoc, acest fundament rezidă exclusiv în convenţia părţilor interesate, concretizată într-un compromis sau într-o clauză compromisorie; temeiul juridic al arbitrajului permanent (instituţional) se găseşte însă în consensul statelor, exprimat prin dispoziţii imperative cuprinse în convenţii internaţionale. Fie ad-hoc, fie instituţional, a.c.i. manifestă o tendinţă evidentă şi constantă de autonomizare faţă de instanţele judecătoreşti; disjungerea are drept scop asigurarea unor condiţii corespunzătoare, de natură să permită arbitrajului să soluţioneze, fără ingerinţa jurisdicţiei statale, litigiile care-i sunt date spre rezolvare; principiul care funcţionează în acest domeniu este acela că existenţa unei convenţii arbitrale exclude eo ipso competenţa organelor judecătoreşti şi că, în general, organul arbitrai are calitatea de a decide asupra propriei sale competenţe. A.c.i. prezintă totuşi, sub multiple aspecte, conexiuni cu o anumită ordine juridică: astfel, i se aplică o lege determinată, în baza căreia i se verifică validitatea şi care poate suplini deficienţele de reglementare ale compromisului sau clauzei compromisorii. Conexiunea cu un anumit sistem de drept naţional atribuie arbitrajului, ca şi hotărârii arbitrale, caracter naţional sau străin. Sub aspectul conţinutului, conceptul de arbitraj înglobează, în primul rând, organul de jurisdicţie care soluţionează un anumit litigiu, organ considerat atât din punctul de vedere al structurii sale, cât şi al modului de funcţionare; totodată, acest concept se referă la situaţia litigioasă, adică la pretenţiile reciproce ale părţilor, sens în care el desemnează obiectul activităţii jurisdicţionale într-un anumit caz concret. Ambele aceste componente ale conţinutului noţiunii de arbitraj se regăsesc atât la arbitrajul ad-hoc, cât şi la arbitrajul instituţional. Organul arbitrai are caracter naţional sau străin: elementul hotărâtor pentru individualizarea caracterului naţional sau străin al unui astfel de organ este legea care guvernează arbitrajul respectiv; în consecinţă, este română instanţa arbitrală supusă sistemului de drept român, iar prin raportare la legea română, are caracter străin arbitrajul guvernat de o altă lege naţională (spre exemplu: de legea franceză, italiană, engleză, germană etc); convenţiile internaţionale privitoare la arbitraj deosebesc o sentinţă arbitrală dacă este naţională sau străină, folosind, în general, drept criteriu în acest scop locul unde a fost pronunţată (spre exemplu, Convenţia de la New York din anul 1958 defineşte ca străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei). La rândul său, situaţia litigioasă
poate avea şi ea caracter naţional sau străin, în funcţie de criterii specifice de sine stătătoare: între acestea, elementele intrinseci ale operaţiunii comerciale, în principal de natură economică, sunt preponderente (în acest sens se vorbeşte de „afacere franceză”, „americană” etc.); acel negotium care prezintă aderenţe, prin componentele sale, numai cu ordinea juridică română constituie un diferend cu caracter pur intern (deci naţional), iar caracter străin va avea o res litigiosa franceză, spaniolă etc. (sunt raporturi juridice contencioase care includ în substanţa lor numai elemente constitutive legate de ordinea juridică spaniolă sau respectiv franceză, deci ale unui sistem de drept naţional).

Prin antiteză cu caracterul naţional al arbitrajului, se relevă şi caracterul lui internaţional. Sub acest aspect se disting organe de arbitraj internaţional care funcţionează pe trei planuri diferite, şi anume: a) raporturile interstatale; în acest domeniu, organele de jurisdicţie, ca de exemplu Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, sunt reglementate prin normele dreptului internaţional public; b) raporturile stabilite între persoane fizice sau juridice – de obicei din state diferite – care în faza litigioasă sunt supuse spre rezolvare a.c.i.; cj raporturile economice dintre un stat şi persoane fizice sau juridice având o altă naţionalitate, în cadrul cărora ponderea principală deţinând-o elementele de comerţ internaţional, intră sub incidenţa a.c.i. Criteriile uzuale care definesc natura internaţională a arbitrajului sunt următoarele: a) caracterul străin al organului arbitrai; b) autonomia organului arbitrai faţă de structurile naţionale; c) caracterul internaţional al situaţiei litigioase. în România funcţionează următoarele organe de jurisdicţie ale a.c.i.: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; arbitrajul ocazional ad-hoc; instanţele judecătoreşti, în măsura în care sunt chemate să exercite atribuţii în litigiul arbitrai de comerţ internaţional.