Arbitraj în echitate, aequo et bono

arbitraj în echitate, formă a arbitrajului care se realizează după principiile de echitate, şi nu potrivit normelor de drept. A.e. este de facto şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: a) arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nici pe acelea de procedură; b) soluţia dată are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanţă de arbitraj. Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conştiinţei lor este reglementată prin diferite dispoziţii normative, fie cu caracter naţional (cum este cazul sistemelor de drept din Franţa, Elveţia, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în regulamentele unor instituţii de arbitraj comercial internaţional (ca, de exemplu, cel al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris), fie consacrate prin convenţii internaţionale (ca, de pildă, Convenţia europeană cu privire la arbitrajul comercial internaţional, semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva). codul de procedură civilă român reglementează expres posibilitatea arbitrilor de a judeca în echitate; în acest sens, art. 360 alin. (2) prevede că pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitrai poate soluţiona litigiul în echitate.

Integrarea a.e. în aria de incidenţă a dreptului rezultă şi din următoarele elemente de specificitate ale acestuia: a) facultatea părţilor de a-şi alege arbitrajul (amiabile compositeud este recunoscută prin lege; b) ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justiţie, de drept, ceea ce face ca arbitrul, soluţionând un litigiu, să nu se poată limita riguros la simple tranzacţii pe care părţile îşi întemeiază pretenţiile; c) a.e. urmăreşte ca scop principal nu plasarea judecăţii litigiului în afara spaţiului de incidenţă al dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple şi mai uşoare în rezolvarea acestuia; d) arbitrii se pot pronunţa numai în limitele învestirii lor; e) independenţa procedurală este limitată de principiile respectului dreptului la apărare (a cărui ignorare face ca sentinţa arbitrală să nu poată fi executată) şi al respectului ordinei publice a statului în care se desfăşoară arbitrajul, respectiv al ordinei publice internaţionale a statelor interesate (principiu care constituie o îngrădire a libertăţii arbitrilor în echitate). A.e. îşi găseşte legitimitatea numai în măsura în care rezolvarea litigiului depinde în mod hotărâtor de aprecierile stării de fapt [sin. arbitraj ex aequo et bono].