Început de dovadă scrisă
început de dovadă scrisă, orice scriere care emană de la cel împotriva căruia s-a formulat acţiunea sau de la cel pe care îl reprezintă, de natură să facă crezut faptul pretins. Potrivit legii, „se numeşte început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins”. î.d.s. presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: a) să existe o scriere, în sensul de orice fel de înscris, chiar nesemnat şi nedatat sau care este neregulat întocmit sub alte aspecte (de exemplu, un înscris autentic nevalabil ca atare, întrucât nu s-au respectat unele dintre formalităţile prevăzute de lege, un înscris sub semnătură privată căruia îi lipseşte menţiunea multiplului exemplar sau formula „bun şi aprobat” ori care nu este semnat, o scrisoare, însemnări, note, declaraţii scrise extrajudiciare, chitanţe care atestă primirea unei sume de bani, menţiunile unui inventar, socoteli făcute într-un registru casnic, concluzii scrise înaintate instanţelor judecătoreşti, cereri, memorii, refuzul nejustificat al părţii de a veni în instanţă sau de a răspunde la întrebările ce i se pun etc.); b) scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană faţă de care partea este un succesor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă persoană, dar semnat de partea căreia i se opune; dacă actul a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent, care i-a atestat conţinutul ca fiind corespunzător declaraţiei părţii, semnarea de către această parte nu mai este necesară; c) scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins. Aceasta este o chestiune de fapt, ce urmează a fi apreciată de instanţă; de exemplu, o scrisoare adresată creditorului, prin care debitorul se scuză că nu i-a putut plăti datoria, are acest caracter. Scrierea poate face verosimil faptul pretins şi dacă se referă la un alt fapt, conex cu cel ce formează obiectul litigiului, din cunoaşterea căruia instanţa ar putea trage concluzia existenţei probabile a faptului pretins, datorită legăturii dintre cele două fapte; de exemplu, ar putea constitui î.d.s. chitanţa prin care o persoană adevereşte primirea unei sume de bani, fără nicio altă precizare, pentru a se dovedi apoi, prin alte mijloace de probă, titlul cu care s-a făcut acea plată. De asemenea, conform art. 225 C. proc. civ., poate fi considerată ca un început de dovadă atitudinea părţii care, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, deşi a fost citată cu menţiunea expresă de a se prezenta la interogatoriu. Existenţa unui î.d.s. dă posibilitatea administrării probei prin declaraţiile martorilor.