Înscriere în fals
înscriere în fals, mijloc procedural de contestare a exactităţii menţiunilor unui înscris autentic ce redau constatările personale făcute de agentul instrumentator în limitele atribuţiilor sale oficiale, precum şi a valabilităţii unui înscris sub semnătură privată care este declarat fals de către partea căreia i se opune. Falsul prezintă două forme distincte, şi anume: falsul material (falsificarea) şi falsul intelectual; în primul caz, adevărul este alterat printr-o simplă plăsmuire, constând în imitarea semnăturii unei persoane, modificarea datei înscrisului, efectuarea de ştersături sau adăugiri în cuprinsul actului etc.; în cel de al doilea caz, alterarea adevărului este rezultatul activităţii frauduloase a însuşi redactorului actului, care trece în cuprinsul acestuia, pentru anumite menţiuni, un conţinut diferit faţă de cel voit de părţi (de exemplu, notarul public trece un alt preţ sau alte condiţii de plată a preţului decât cele stabilite de contractanţi); în cazul înscrisurilor autentice, se cere ca falsul să fie opera celui care redactează actul. Cercetarea şi stabilirea falsului se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţele penale; până la pronunţarea acestor instanţe procesul civil se suspendă, iar hotărârea penală va avea puterea lucrului judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa sau la inexistenţa falsului. Dacă acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta va avea calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a înscrisului falsificat, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, pentru celelalte situaţii, acţiunea aparţinând părţilor. Atunci când instanţa penală învestită cu judecarea falsului este în situaţia de a nu putea pronunţa o hotărâre de condamnare, deşi existenţa materială a acestuia a fost dovedită (cum este cazul când falsificatorul încetează din viaţă în cursul procesului penal), ea va trebui totuşi să constate prin hotărâre existenţa materială a falsului; ori de câte ori falsificatorul nu poate fi identificat sau acţiunea penală, la data identificării lui, era deja stinsă (prin prescripţie sau din altă cauză), cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, care va folosi în acest scop toate mijloacele de dovadă. I.f. trebuie făcută de către parte, personal sau prin mandatar cu procură specială, spre a-şi angaja răspunderea. în ipoteza în care la termenul de judecată când s-a făcut î.f., partea ce a propus înscrisul defăimat lipseşte, instanţa amână judecarea pricinii, invitând-o să se prezinte personal şi să înfăţişeze originalul înscrisului. Preşedintele completului de judecată încheie un proces-verbal de constatare a stării materiale a înscrisului defăimat, consemnând orice ştersătură, adăugire sau modificare observată pe acesta; totodată, înscrisul va fi vizat de preşedinte, grefier şi părţi, iar apoi va fi preluat în depozit de către instanţă. La termenul fixat, preşedintele întreabă partea ce s-a folosit de înscrisul defăimat dacă mai stăruie în a se folosi de el, iar dacă aceasta renunţă la înscris ori nu dă niciun răspuns, sau nu se prezintă la judecată, înscrisul este scos din proces. Dacă, dimpotrivă, cel ce s-a înscris în fals nu se prezintă la noul termen sau, prezentându-se, renunţă la procedura falsului, înscrisul este considerat recunoscut de către acesta. Atunci când una din părţi s-a înscris în fals, iar cealaltă stăruie în folosirea înscrisului, se încheie un proces-verbal, căruia i se anexează înscrisul defăimat şi se înaintează procurorului. Când cel ce se înscrie în fals indică şi pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate proceda la suspendarea judecării pricinii.