Necompetenţă
necompetenţă, situaţia procesuală ivită ca urmare a faptului că organul de jurisdicţie sesizat cu o acţiune civilă nu are capacitatea de a soluţiona litigiul dintre părţi. N. este determinată de încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la atribuţiile organelor de jurisdicţie, în funcţie de caracterul normelor încălcate, n. poate fi: 1) N. absolută, ipoteză în care aceasta este determinată de nesocotirea unor norme imperative privitoare la competenţă; n. este absolută în următoarele situaţii: a) când cauza nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; b) când cauza este de competenţa unei instanţe de alt grad; c) când cauza este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura; în sistemul procesului civil român competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti nu poate fi înlăturată atunci când legea îi conferă un caracter excepţional (în acţiunile reale imobiliare, în materie succesorală, de societate şi de insol-venţă); aşadar, n. este absolută în cazul încălcării normelor competenţei generale, competenţei materiale şi ale competenţei teritoriale excepţionale; n. absolută este guvernată de următoarele reguli: părţile nu pot deroga de la normele de competenţă absolută; poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi
de instanţă din oficiu; poate fi invocată în orice stadiu al judecăţii, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de control judiciar. 2) N. relativă, ipoteză în care aceasta este determinată de încălcarea unor norme dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti; n. este relativă în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care ea are un caracter excepţional; n. relativă este supusă următoarelor reguli: părţile pot deroga, expres sau tacit, de la normele competenţei relative; poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia a fost stabilită acea normă de competenţă; poate fi invocată numai in limine litis, adică prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. N. instanţelor judecătoreşti – absolută sau relativă -poate fi înlăturată prin invocarea sa, pe cale de excepţie, în faţa instanţei sesizate. Excepţia de n. constituie tocmai mijlocul procedural prin intermediul căruia partea chemată în faţa unei instanţe necompetente solicită acesteia să se desesizeze şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei sau a organului de jurisdicţie ce are capacitatea de a soluţiona acel litigiu. Excepţia de n. se soluţionează de către instanţă înainte de cercetarea în fond a cauzei; dacă pentru rezolvarea excepţiei de n. sunt necesare unele dovezi, instanţa va putea uni excepţia cu fondul cauzei; instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de n. poate să respingă excepţia, declarându-se competentă, sau să o admită, declarându-se necompetentă. în prima ipoteză – respingerea excepţiei – instanţa va proceda în continuare la soluţionarea cauzei în fond; partea nemulţumită de modul de rezolvare a excepţiei va putea ataca cu apel sau recurs încheierea de respingere a acesteia, dar numai odată cu fondul cauzei; în cea de-a doua ipoteză – admiterea excepţiei – instanţa va pronunţa o hotărâre de declinare a competenţei, prin care dispune trimiterea cauzei spre organul jurisdicţional competent. Hotărârea de declinare a competenţei este susceptibilă de recurs; termenul de recurs de 5 zile curge de la pronunţarea hotărârii; declararea recursului împotriva hotărârii de declinare nu împiedică trimiterea dosarului la instanţa competentă dacă recursul a fost declarat chiar de partea care a invocat excepţia de n.; în celelalte cazuri, dosarul va fi trimis spre soluţionare la instanţa competentă doar după ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă. Dacă n. nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea n.