Ordinea de soluţionare a excepţiilor

ordinea de soluţionare a excepţiilor, succesiunea logică şi legală în rezolvarea excepţiilor de procedură, avându-se în vedere categoria din care fac parte, cât şi finalitatea urmărită prin invocarea lor. în principiu, o.s.e. este determinată prin lege sub forma următoarelor două posibilităţi: rezolvarea lor de îndată sau unirea cu fondul cauzei.

Prima posibilitate constituie şi regula în materie: instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor, fie de fond, fie de procedură, care, dacă ar fi admise, ar face de prisos, în totul sau în parte, cercetarea fondului pricinii (pretenţii şi apărări de fond). A doua posibilitate este cea a unirii excepţiei cu fondul, la care nu se poate recurge decât dacă soluţionarea excepţiilor reclamă administrarea de probe care au legătură şi cu dezlegarea fondului. Ca urmare, rigoarea regulii potrivit căreia soluţionarea excepţiilor primează fondului este temporar atenuată. Activitatea de probaţiune judiciară se va desfăşura în paralel: atât pentru soluţionarea excepţiei, cât şi pentru soluţionarea fondului cauzei. Unirea excepţiilor cu fondul cauzei, pe acest motiv, nu înseamnă însă abandonarea regulii generale, la sfârşitul activităţii de probaţiune judiciară instanţa fiind obligată să soluţioneze mai întâi excepţiile şi apoi, dacă mai este necesar, în cazul când acestea au fost respinse, fondul litigios al cauzei. în cazul în care instanţa este pusă în situaţia de a cerceta, în aceeaşi cauză, mai multe excepţii ridicate concomitent, ea trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, începând cu cele care în mod logic au prioritate şi trecând apoi, pe rând, la toate celelalte. Ordinea trebuie dedusă din caracterul şi efectele diferitelor excepţii [v. şi excepţii de procedură]