Prezumţie
prezumţie, consecinţă logică pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut cu privire la un fapt necunoscut. în funcţie de sursa lor, p. pot fi: a) legale, care se numesc astfel deoarece sunt determinate prin lege; ele sunt limitate ca număr şi fiind prevăzute de lege pentru situaţii anume determinate, nu pot fi extinse şi la alte situaţii prin analogie; din această categorie fac parte, spre exemplu: p. că hotărârea judecătorească rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi juridice dintre părţi; p. potrivit căreia construcţia ridicată pe un teren aparţine proprietarului acelui teren; p. de comunitate a bunurilor dobândite de către soţi în timpul căsătoriei etc.; b) simple sau ale omului, numite astfel întrucât legea dispune că p. care nu sunt stabilite prin lege sunt lăsate la înţelepciunea şi aprecierea judecătorului; ele nu sunt limitate la număr, dar pentru a preveni orice arbitrariu al judecătorului, legea cere ca aceste p. să aibă forţa necesară pentru a naşte probabilitatea. Unele p. simple, datorită frecvenţei cu care sunt folosite în practica judiciară, au dobândit o oarecare stabilitate, motiv pentru care au fost numite p. constante (spre exemplu, p. că cel care posedă un imobil sub nume de proprietar este şi proprietarul adevărat al acelui imobil). în funcţie de puterea lor probantă, p. se împart în: a) absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară, legea neîngăduind o asemenea dovadă împotriva lor (de exemplu, p. de cauzalitate în materia răspunderii pentru lucruri); b) relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă (de exemplu, p. bunei-credinţe a posesorului) [v. şi prezumţii legale; prezumţii simple].