Principiul desesizirii instanţelor statale

principiul desesizirii instanţelor statale, regulă ce dă expresie efectului negativ al convenţiei arbitrale constând în scoaterea litigiului la care se referă acea convenţie de sub competenţa instanţelor de drept comun. Acest principiu este consacrat prin mai multe acte internaţionale. Astfel, Protocolul relativ la clauzele de arbitraj de la Geneva din 1923 statuează că:

„Tribunalele statelor contractante sesizate cu un litigiu relativ la un contract încheiat între persoane supuse jurisdicţiei statelor contractante, cu privire la care s-a încheiat un compromis ori o clauză compromisorie, vor trimite părţile la arbitraj”. în termeni similari, Convenţia de la New York din 1958 dispune: „Tribunalul unui stat contractant sesizat cu un litigiu asupra unei probleme sau subiect cu privire la care părţile au încheiat o convenţie (arbitrală, n.n.) vor trimite părţile la arbitraj”. Tot astfel, Convenţia de la Geneva din 1961 recunoaşte şi afirmă, implicit, principiul necompetenţei instanţelor statale în prezenţa unei convenţii arbitrale. De asemenea, Legea-model statuează că: „Tribunalul sesizat cu un litigiu asupra unei probleme făcând obiectul unei convenţii arbitrale va trimite părţile la arbitraj, dacă una dintre ele o cere, cel mai târziu până la punerea primelor concluzii asupra fondului litigiului”. în virtutea principiului simetriei actelor juridice, de vreme ce valabilitatea convenţiei arbitrale este condiţionată de încheierea ei în formă scrisă, şi denunţarea acestei convenţii de către părţi este valabilă numai dacă se face în formă scrisă. Ca urmare, simpla omisiune a părţii interesate de a invoca în faţa instanţei de fond excepţia de necompetenţă decurgând din existenţa convenţiei arbitrale nu o pune în imposibilitate să invoce această excepţie şi în calea de atac exercitată împotriva sentinţei date de prima instanţă.