Principiul nemijlocirii

principiul nemijlocirii, regula ce guvernează desfăşurarea procesului civil şi în virtutea căreia instanţa de judecată are obligaţia să cerceteze direct şi nemijlocit toate elementele care interesează dezlegarea pricinii. P.n. exprimă cerinţa ca, pe cât posibil, instanţa să constate prin propriile mijloace conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit, urmând ca din probele administrate să fie înlăturate toate verigile inutile, care, nefiind strict necesare, departe de a contribui la elucidarea cazului, îl complică nejustificat. în acest sens, art. 169 alin.

(1) C. proc. civ. prevede că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel. De regulă, judecătorul este chemat să reconstituie, folosindu-se, după caz, de înscrisuri, depoziţii de martori sau probe materiale, fapte şi întâmplări petrecute în trecut; el trebuie să cerceteze (nemijlocit) aceste probe, verificând sursele de probaţiune originare prin examinarea înscrisurilor originare, prin audierea martorilor care au perceput personal faptele relatate sau prin efectuarea cercetării la faţa locului, în scopul constatării existenţei şi stării probelor materiale. Numai în cazurile în care o asemenea cercetare a probelor este imposibilă, instanţa va putea să se întemeieze, rezolvând cauza, pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţii de martori care cunosc faptele doar din auzite, pe fotografii ale unor probe materiale etc. Legea recunoaşte o serie de excepţii de la acest principiu, astfel: a) instanţa care a admis cererea de strămutare poate decide să se păstreze actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat cauza; b) în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice; c) în cazul perimării unei cereri, urmată de introducerea unei noi cereri de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este necesară refacerea lor; d) administrarea probelor prin comisie rogatorie; e) administrarea probelor prin procedura asigurării dovezilor, în cazul în care o asemenea cerere s-ar face pe cale principală, înainte de începerea procesului, când competenţa aparţine instanţei locului unde se găseşte proba.