Principiul rolului activ al judecătorului

principiul rolului activ al judecătorului, regula în conformitate cu care organul judecătoresc (instanţa de judecată), care în cadrul procesului civil este chemat să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, are îndreptăţirea şi, totodată, îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părţilor de a-şi face probele şi susţinerile lor, să ordone singur, din proprie iniţiativă, administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului în cauză. Consacrând acest principiu, legea dispune că judecătorul este îndreptăţit să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea introductivă de instanţă sau în întâmpinare; el va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, legea mai precizează că judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; ei trebuie să dea părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime. Dar legea nu se rezumă numai la enunţarea şi consacrarea în termeni generali a p.r.a.j., ci formulează şi unele ipoteze mai concrete de aplicare a acestuia, statuând că: a) la primirea cererii de chemare în judecată, când este cazul, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte îi pune în vedere reclamantului să completeze sau să modifice cererea şi să depună copii certificate de pe toate înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea; b) preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile; c) în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat şi nu a depus întâmpinare, preşedintele are îndatorirea să-i pună în vedere pârâtului, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; d) instanţa are posibilitatea să încuviinţeze probe chiar dacă nu au fost propuse în termenul şi în condiţiile legii, atunci când constată că dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei ori lipsei de pregătire a părţii etc. P.r.a.j. se manifestă prin următoarele aspecte principale: 1) concursul pe care judecătorul este obligat să-l dea părţilor şi care se concretizează în: lămuriri referitoare la drepturile şi îndatoririle lor procedurale; înfăţişarea consecinţelor la care se expun dacă nu îndeplinesc un act procesual în termenul şi forma cerute de lege; 2) îndatorirea judecătorului de a face uz de dispoziţiile legale ce atenuează unele prevederi restrictive ale legii, cum este, de exemplu, administrarea probei cu martori şi prezumţii în cazul existenţei unui început de dovadă scrisă; 3) îndatorirea instanţei de a pune, chiar din oficiu, în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept susceptibile să conducă la dezlegarea pricinii, peste apărările şi susţinerile formulate de părţi prin acţiune sau întâmpinare; astfel, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor nu numai aspecte decurgând din normele imperative, ci şi probleme care se ivesc în virtutea unor norme dispozitive, cum sunt: competenţa teritorială, compensaţia legală, beneficiul dispoziţiilor unei legi speciale, ignorate de către parte, dar care influenţează fie existenţa, fie valabilitatea raportului juridic dedus în faţa instanţei etc.; judecătorul poate cere din oficiu explicaţii părţilor pentru lămurirea unor aspecte neclare ale cauzei etc.; 4) îndreptăţirea şi, totodată, îndatorirea instanţei de a ordona din oficiu orice dovadă pe care o socoteşte utilă pentru descoperirea adevărului, chiar dacă acea dovadă este împotriva susţinerilor comune ale părţilor; instanţa nu este legată nici chiar de faptele a căror existenţă nu este contestată de către părţi. Dreptul instanţei de a ordona probe din oficiu este limitat de două condiţii, şi anume: proba să fie legală şi ea să fie pusă în prealabil în discuţia părţilor, pentru a se da satisfacţie principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. P.r.a.j. domină activitatea oricărei instanţe, indiferent dacă este o instanţă de fond, o instanţă de apel sau una de recurs.