Procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică

procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, procedura reglementată de lege prin care imobilele aflate în proprietate privată sunt trecute forţat, prin hotărâre judecătorească, în proprietatea publică a statului, pentru cauză de utilitate publică, cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri.

1) Procedura exproprierii este pusă în aplicare numai în cazul în care părţile (persoanele ce urmează să devină expropriator şi respectiv expropriat) nu convin asupra altei modalităţi de trecere a imobilului în proprietate publică. Părţile au deplină libertate să convină ca transferul imobilului expropriabil în proprietate publică să se realizeze printr-un alt mod, precum: vânzare, donaţie, schimb etc. într-o atare ipoteză, valabilitatea transferului dreptului de proprietate este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de validitate pentru actul juridic respectiv, precum şi a condiţiilor de publicitate prevăzute de lege pentru drepturile reale imobiliare. Practic, este posibil însă ca părţile să se pună de acord numai cu privire la modalitatea de transfer cu titlu oneros al bunului, dar să rămână în dezacord cu privire la natura sau întinderea echivalentului pe care este îndreptăţit să-l pretindă şi să îl primească proprietarul. în acest caz, instanţa de judecată competentă va lua act de înţelegerea părţilor şi va stabili întinderea despăgubirii sau, dacă se pune problema, echivalentul în natură care se cuvine proprietarului.

2) Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, a oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Deci, sunt expro-priabile numai bunuri imobile formând obiectul dreptului de proprietate privată. Bunurile imobile aflate în proprietate publică sunt şi pot fi afectate oricând unei anumite utilităţi publice prin efectul unui act de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii teritoriale căreia îi aparţine. Nu sunt susceptibile de expropriere nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului, deoarece, în cazul lor, statul, ca proprietar, are dreptul ca, prin puterea sa, exercitată de organul competent, să afecteze unei anumite utilităţi publice oricare dintre bunurile imobile aflate în proprietatea sa privată. Urmare a unei asemenea decizii a proprietarului, imobilul respectiv iese din sfera obiectului dreptului de proprietate privată şi intră în aria de cuprindere a dreptului de proprietate publică. Cât priveşte imobilele formând obiectul dreptului de proprietate privată al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, acestea devin expro-priabile numai atunci când utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes local; exproprierea respectivelor imobile rămâne lipsită de sens, de vreme ce proprietarul (adică unitatea teritorial-administrativă în cauză) are şi puterea, şi libertatea să decidă afectarea acelui imobil unei anumite utilităţi de interes local şi, deci, să scoată respectivul imobil din sfera proprietăţii sale private spre a-l include în sfera proprietăţii publice de interes local.

3) Exproprierea poate fi hotărâtă de instanţele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie. După declararea utilităţii publice, expropriatorul va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse pentru expropriere, cu indicarea numelui proprietarului şi a ofertelor de despăgubire. Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă se notifică persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor în cauză. Acestea au dreptul să formuleze întâmpinare în termen de 15 zile de la primirea notificării, întâmpinarea se depune la primarul comunei, oraşului sau municipiului pe al cărui teritoriu se află imobilul. Dosarul cuprinzând întreaga documentaţie de expropriere, precum şi întâmpinările formulate la expropriere se înaintează, după caz, Guvernului, consiliului judeţean ori Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Soluţionarea întâmpinărilor depuse trebuie să se facă în termen de 30 zile şi este de competenţa unei comisii în alcătuirea căreia intră, printre alţii, şi trei proprietari de imobile din comuna, oraşul sau municipiul în care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere. Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor a căror situaţie se discută, rudele şi afinii acestora până la gradul IV inclusiv. Comisia hotărăşte prin vot secret, fie în sensul aprobării, fie în sensul respingerii propunerilor făcute de expropriator. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare, în cazul în care comisia decide respingerea propunerilor făcute de expropriator, acesta poate reveni cu noi propuneri, ca urmare a refacerii planurilor. Dacă şi noile propuneri sunt respinse, expropriatorul, proprietarul şi titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii comisiei la curtea de apel în raza de competenţă a căreia este situat imobilul. Termenul pentru introducerea contestaţiei este de 15 zile de la comunicarea hotărârii comisiei, iar contestaţia este scutită de taxă de timbru şi se va soluţiona de urgenţă şi cu precădere.

4) Cât priveşte cererile de expropriere, soluţionarea acestora este de competenţa tribunalului în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Sesizarea tribunalului se face de către expropriator. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu citarea proprietarului, a altor titulari de drepturi reale asupra imobilului în cauză, a posesorului şi a oricăror alte persoane care pot justifica un interes legitim în legătură cu acel imobil. De asemenea, este obligatorie participarea procurorului. La termenul de judecată fixat, instanţa va verifica dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale pentru expropriere şi, în caz afirmativ, va stabili întinderea despăgubirilor pe care este îndreptăţit să le primească proprietarul imobilului, precum şi sumele cuvenite posesorului şi titularilor altor drepturi reale. Hotărârea pronunţată este supusă apelului şi recursului. Atunci când între părţi intervine, în faţa instanţei, o înţelegere cu privire la despăgubiri, instanţa ia act de învoiala părţilor şi pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Dacă înţelegerea dintre părţi priveşte numai exproprierea, dar nu şi întinderea despăgubirilor, instanţa va lua act de învoiala intervenită şi va decide numai cu privire la despăgubiri. Atunci când părţile rămân în divergenţă cu privire la despăgubiri, instanţa va numi o comisie formată din trei experţi, dintre care unul va fi desemnat de expropriator, altul va fi desemnat de către proprietar şi de celelalte persoane care au dreptul la despăgubiri, iar al treilea va fi desemnat de către instanţă. Despăgubirea este formată din două componente, şi anume: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Cât priveşte prima componentă, experţii şi instanţa vor lua în considerare preţul la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, în aceeaşi localitate, la data finalizării raportului de expertiză. Cu referire la cea de a doua componentă, se va ţine seama de daunele cauzate concret proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. în cuprinsul raportului de expertiză se va face distincţie între despăgubirile cuvenite proprietarului şi cele care se cuvin titularilor celorlalte drepturi reale existente asupra imobilului respectiv. Despăgubirea stabilită de instanţă nu poate fi valoric inferioară celei oferite de expropriator şi nici valoric superioară celei solicitate de proprietar şi de celelalte persoane interesate [v. şi expropriator; efectele exproprierii],