Procedura împărţelii judiciare
procedura împărţelii judiciare, ansamblu de reguli prevăzute de lege pentru a fi respectate de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării cererilor având ca obiect lichidarea stării de indivi-ziune. P-Î.j- se distinge prin următoarele trăsături particulare:
1) în ceea ce priveşte competenţa, din punct de vedere material, competenţa aparţine judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii; referitor la competenţa teritorială, partajul succesoral este de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului; în cazul partajului bunurilor comune, dacă partajul se cere în timpul căsătoriei ori după desfacerea acesteia, pe cale principală, competenţa teritorială se stabileşte potrivit regulilor de drept comun: instanţa de la domiciliul pârâtului, dacă bunurile sunt mobile, iar dacă există şi un imobil, competenţa aparţine instanţei în raza căreia se află imobilul; dacă partajul se cere pe cale accesorie sau incidentală, competenţa se stabileşte în favoarea instanţei care soluţionează cererea principală;
2) legitimarea procesuală activă aparţine oricăruia dintre titularii dreptului de proprietate comună; cel care ia iniţiativa declanşării procedurii şi care are calitatea de reclamant va trebui să cheme în judecată pe toţi ceilalţi coindivizari sau coproprietari, care vor avea calitatea de pârâţi; partajul poate fi cerut şi de succesorii în drepturi ai coindivizarilor sau ai coproprietarilor, precum şi de creditorii personali ai acestora, de creditorii succesiunii şi de procuror, în condiţiile art. 45 C. proc. civ.;
3) cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile obişnuite ale oricărei asemenea cereri, şi: persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala (moştenirea legală sau testamentară, desfacerea căsătoriei, motivele temeinice pentru împărţeala bunurilor în timpul căsătoriei, coachiziţia etc.), toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează. Completarea masei bunurilor se poate face şi la cererea pârâtului; astfel, în cazul partajului succesoral, pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii între moştenitori şi a se evita alte procese, instanţa trebuie să dea curs cererilor făcute de pârâţi, pe orice cale, cu privire la aducerea la masa de împărţit şi a altor bunuri rămase de la defunct şi să le soluţioneze prin aceeaşi hotărâre; s-a decis chiar că instanţa este obligată să includă în masa partajabilă şi bunurile indicate de părţi în faţa instanţei, fără să fie necesară modificarea cererii principale sau formularea unei cereri reconven-ţionale; fie prin cererea de partaj, fie separat, se poate cere şi luarea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar; cererea de partaj este imprescriptibilă extinctiv, ea poate fi introdusă oricând; împotriva ei se poate opune existenţa unui partaj voluntar şi prescripţia achizitivă; unele cereri care se valorifică în cadrul procesului de partaj sunt supuse prescripţiei extinctive şi instanţa este obligată să verifice acest lucru din oficiu (de exemplu, cererea pentru lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului între moştenitori, cererea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cererea de raport a donaţiilor);
4) în cadrul procesului de partaj împărţeala se poate face şi prin bună învoială; în acest sens, în tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal. în cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri;
5) în vechea reglementare, procesul de partaj parcurgea, de regulă, două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis; etapa prealabilă a admiterii în principiu nu era necesară în cauzele mai simple, când instanţa avea la dosar probe suficiente pe baza cărora să treacă direct la soluţionarea pricinii în fond; în prezent, deşi legea nu face referire expres la admiterea în principiu, practic soluţia este aceeaşi, în sensul că pronunţarea unei încheieri, pe care legea nu o numeşte încheiere de admitere în principiu, nu este obligatorie;
6) dacă instanţa are elemente suficiente pentru formarea loturilor, va pronunţa, după dezbateri, direct hotărârea de partaj; dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii; dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii; prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor; raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce urmează a fi atribuite. încheierea trebuie motivată; soluţia din dispozitiv trebuie să corespundă minutei, care este obligatorie; încheierea are caracter interlocu-toriu, instanţa nemaiputând reveni, în principiu, asupra a ceea ce s-a stabilit prin încheiere. Instanţa poate însă să completeze încheierea de admitere în principiu printr-o încheiere suplimentară, dacă din cauza conexării unei cereri recon-venţionale sau a unei intervenţii principale, este necesară includerea şi a altor bunuri la masa partajabilă; în acest sens, legea prevede că în cazul în care, după pronunţarea încheierii, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise; în aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit. încheierile pronunţate în aceste cazuri pot fi atacate cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea de fond dată asupra fondului procesului;
7) în ceea ce priveşte partajul propriu-zis, legea cere ca la formarea şi compunerea loturilor trebuie să se dea în fiecare lot, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare, să se realizeze o egalitate în natură şi o egalitate în valoare; numărul loturilor trebuie să fie egal cu numărul copărtaşilor, iar judecătorul trebuie să ţină seama de cota-parte stabilită pentru fiecare dintre ei;
8) modalităţile de realizare a partajului sunt: partajul în natură; atribuirea întregului bun unui copărtaş şi vânzarea bunului;
9) partajul trebuie să se facă, de regulă, în natură. La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea. Dacă loturile date în natură nu sunt egale valoric, inegalitatea se compensează prin sulte;
10) dacă împărţirea în natură nu este posibilă, din cauza unei imposibilităţi fizice sau economice, bunul va fi atribuit unui copărtaş; în principiu, atribuirea bunului se face în două faze: atribuirea provizorie şi atribuirea definitivă. Astfel, la cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun, stabilind şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari; dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va ţine seama de criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea loturilor. In cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunurile depune, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. în cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar. La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească;
11) vânzarea bunului reprezintă modalitatea la care se recurge dacă partajul nu se poate realiza în natură sau prin atribuirea bunului unui copărtaş; astfel, în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună învoială, instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată. La împlinirea termenului, care nu poate fi mai mare de 6 luni, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării. în cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termen, instanţa, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc. Aceste încheieri pot fi atacate separat cu apel; dacă nu au fost astfel atacate, ele nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului. După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică. Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii, şi va înştiinţa coproprietarii despre data ori locul vânzării. Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare, cu cel puţin 5 zile înainte de acel termen; în cazul vânzării unui bun imobil, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie. Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la oricare preţ oferit de participanţii la licitaţie. Dispoziţiile privind vânzarea la licitaţie publică se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile Capitolelor II, III şi IV din Cartea a V-a a Codului de procedură civilă privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile;
12) sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi, precum şi cele rezultate din vânzare vor fi împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui coproprietar;
13) dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului; ulterior va putea fi introdusă o nouă cerere de partaj;
14) asupra cererii de împărţeală instanţa se va pronunţa prin hotărâre; hotărârile pronunţate în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei (RON) inclusiv nu sunt supuse apelului, ci recursului, care este de competenţa tribunalului; celelalte hotărâri pot fi atacate cu apel la tribunal, iar recursul împotriva deciziei tribunalului revine curţii de apel;
15) partajul are efect declarativ, indiferent de cauza indiviziunii;
16) hotărârea de partaj rămasă definitivă sau irevocabilă constituie titlu executoriu, dacă a fost învestită cu formulă executorie, fiind susceptibilă de executare silită, indiferent dacă prin acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunului şi indiferent dacă instanţa a dispus sau nu această predare; astfel, nu este necesară introducerea de către copărtaş a unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză să-l predea; această hotărâre nu este însă susceptibilă de executare silită în cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită şi predarea bunurilor în posesie [sin. procedura partajului; v. şi admitere în principiu].