Avânzi-cauză

avânzii-cauză, sunt aceia cărora le-au fost transmise drepturile altor persoane.

având-cauză (habentes causam), persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una dintre părţile acelui act juridic.

De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:

– succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;

– succesorii cu titlu particular;
– creditorii chirografari

Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate (universitas bonorum). Este cazul moştenitorului legal unic, al legatarului care a cules întreaga moştenire şi al persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al fuziunii (absorbţiei sau contopirii) ori al transformării.

Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care a(u) dobândit o cotă-parte din moştenire, persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate (indiferent dacă ar fi vorba de o divizare totală sau de o divizare parţială). Din definiţiile date de art. 1055 şi art. 1056 alin. (1) C.civ. legatului universal şi legatului cu titlu universal nu trebuie trasă concluzia că distincţia între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal s-ar face în funcţie de vocaţia de a dobândi întreg patrimoniul sau numai o fracţiune din acesta, deoarece calitatea de având-cauză priveşte dobândirea efectivă, pentru că numai atunci se pune practic problema transmiterii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.

Se observă că între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal ai părţilor actului juridic nu există vreo deosebire de ordin calitativ, ci numai de ordin cantitativ, aşa încât ei formează o singură categorie de avânzi-cauză.

Din punct de vedere juridic, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor actului juridic sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu.

Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal ai părţilor de a fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor (adică de cel de la care au dobândit patrimoniul sau o fracţiune din acesta) îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective şi obligaţiile patrimoniale ale autorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca intransmisibile.

în acest sens, art. 1282 alin. (1) C.civ. prevede că, „la moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul”, legiuitorul scăpând însă din vedere că nu numai persoanele fizice, ci şi persoanele juridice pot fi părţi în raporturile juridice contractuale.

Este de reţinut că, în cazurile prevăzute de lege, ar fi posibilă încetarea calităţii de avânzi-cauză ai succesorilor universali sau cu titlu universal faţă de anumite acte juridice încheiate de autorul lor. Ca exemplu, menţionăm cazul moştenitorilor legali rezervatari în privinţa liberalităţilor făcute de autorul lor şi care încalcă rezerva succesorală.

Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte un anumit drept subiectiv, privit individual (ut singuli). Este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, cesionarului, legatarului cu titlu particular etc.

Trebuie subliniat că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având-cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit un anumit drept subiectiv (în acest act juridic având poziţia juridică de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său (cel de la care a dobândit acel drept subiectiv) cu alte persoane şi care acte nu au nicio legătură cu dreptul subiectiv respectiv (faţă de aceste acte juridice având poziţia de terţ), ci numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste din urmă acte juridice, succesorul cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terţ).

Art. 1282 alin. (2) C.civ. dispune că „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.

Aşadar, dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză (deci poate exercita drepturile şi este ţinut să execute obligaţiile autorului său şi care decurg din actul juridic respectiv) numai dacă sunt îndeplinite

cumulativ următoarele cerinţe:

– să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;

– să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane şi referitoare la acelaşi drept sau bun;

– actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele privitoare la forma pentru opozabilitate faţă de terţi.

În cazul neîndeplinirii vreuneia dintre aceste cerinţe, dobânditorul cu titlu particular se va afla în poziţia de terţ.

Spre exemplu, să presupunem că se încheie un contract de locaţiune cu privire la un imobil înscris în cartea funciară, iar, după aceea, proprietarul (locatorul) vinde imobilul respectiv unei terţe persoane. Dacă locaţiu-nea a fost notată în cartea funciară, contractul de locaţiune va produce efectele (astfel cum au fost convenite de locator şi locatar) şi faţă de cumpărător [art. 1811 lit. a) C.civ.], iar în situaţia în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut expres încetarea acestuia în cazul vânzării, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului (va produce efecte faţă de acesta) chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un anumit termen stabilit potrivit art. 1812 alin. (2) C.civ. Dimpotrivă, dacă locaţiunea nu era notată în cartea funciară la data încheierii contractului de vânzare, atunci cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de către vânzător.

Este de reţinut că, în aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează obiectul (spre exemplu, în cazul înstrăinării bunului printr-un contract de donaţie, de întreţinere, de schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (de exemplu, convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).

Menţionăm că producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi de principiul potrivit căruia un drept se dobândeşte aşa cum apare el în patrimoniul transmi-ţătorului, acesta din urmă neputând transmite sau constitui mai multe drepturi decât are [art. 17 alin. (1) C.civ.] – nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului (ipotecă, gaj, privilegiu), ci numai un drept de „gaj general” asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept garanţie comună a creditorilor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].

Creditorii chirografari sunt consideraţi de majoritatea autorilor ca fiind avânzi-cauză ai debitorului lor, în sensul că ei suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care activul patrimonial (gajul general sau garanţia comună) se poate mări sau micşora. în principiu, aceste acte trebuie respectate de creditorul chirografar, deoarece el nu are dreptul să se amestece în treburile debitorului său.
în alte cuvinte, creditorilor chirografari le sunt opozabile actele juridice încheiate de debitorul lor cu terţe persoane; însă din aceste acte nu se nasc drepturi subiective şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina creditorilor chirografari, aceştia nedevenind creditori sau debitori ca urmare a unor asemenea acte juridice. Tocmai de aceea, poziţia creditorilor chirografari în raport de actele juridice încheiate de debitorul lor cu terţe persoane nu vizează atât principiul relativităţii efectelor actului juridic (din perspectiva acestui principiu, creditorii chirografari urmează a fi incluşi în categoria terţilor), cât opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor subiective civile şi, implicit, a obligaţiilor părţilor actului juridic.

Există totuşi o particularitate, în sensul că legea instituie anumite reguli specifice prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă de ei a actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor lor, fie prin acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art. 1562 şi urm. C.civ., fie prin acţiunea în declararea simulaţiei, reglementată de art. 1289 şi urm. C.civ. Această posibilitate recunoscută de lege se explică prin aceea că, spre deosebire de situaţia terţilor desăvârşiţi, între creditorul chirografar şi debitorul său (parte în actul juridic respectiv) există anumite raporturi, concretizate în dreptul de gaj general.