Precaritatea posesiei

precaritatea posesiei, viciu al posesiei, concretizat în aceea că stăpânirea materială a lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic, specific posesiei; posesorul săvârşeşte actele sau faptele materiale de folosinţă ori de putere asupra lucrului, nu pentru sine, ci pentru altcineva, fiind, deci un simplu detentor precar.

Precaritatea posesiei echivalează în realitate cu însăşi lipsa posesiei şi nu cu un simplu viciu al acesteia. Privită ca viciu al posesiei, precaritatea posesiei are un caracter absolut şi perpetuu; ea încetează şi detenţia precară se poate transforma în posesie, prin intervertirea titlului, în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume: a) în ipoteza în care deţinătorul lucrului primeşte, cu bună credinţă de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului; b) în cazul când deţinătorul bunului neagă dreptul celui de la care îl deţine, prin acte de rezistenţă trebuie însă să fie astfel exprimate încât să nu lase nici o îndoială asupra schimbării intervenite în elementul intenţional al posesiei; c) când detentorul precar transmite stăpânirea lucrului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, unui terţ de bună-credinţă, acesta din urmă începe să stăpânească bunul dobândit ca un posesor, considerându-se proprietar, cu toate că cel care i l-a transmis nu avea această calitate; d) când transmiterea posesiei de la un detentor precar se face printr-un act cu titlu universal, iar succesorul este de bună-credinţă.