Raporturile dintre părţi şi arbitri
raporturile dintre părţi şi arbitri, raporturi juridice mediate, ce au caracter preponderent procedural, prin care se stabilesc, pe de o parte, drepturile şi obligaţiile părţilor, iar pe de altă parte, obligaţiile şi responsabilităţile arbitrilor. Aceste raporturi prezintă deosebiri, cel puţin de nuanţă, în funcţie de forma juridică a arbitrajului. Astfel, în cazul arbitrajului instituţional, raporturile dintre părţile convenţiei arbitrale şi instituţia permanentă sau arbitri sunt definite, practic, printr-un contract de adeziune, părţile convenţiei arbitrale având doar facultatea de a accepta sau nu condiţiile de desfăşurare a arbitrajului stabilite de instituţia respectivă.
De vreme ce părţile convenţiei arbitrale au optat pentru soluţionarea litigiului de către o instituţie arbitrală, ele îşi asumă, implicit, obligaţia de a achita taxele arbitrale stabilite conform regulilor proprii ale instituţiei respective, drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi cele ale arbitrilor fiind, de asemenea, stabilite prin aceleaşi reguli. Dimpotrivă, în cazul arbitrajului ocazional sau ad-hoc, derularea procedurii arbitrale comportă în mod necesar existenţa unui contract de arbitraj încheiat între părţile convenţiei arbitrale şi arbitrii desemnaţi pentru a soluţiona litigiul existent, contract a cărui perfectare are loc în momentul acceptării însărcinării de arbitru. în ambele situaţii (atât în cazul arbitrajului instituţional, cât şi în cazul arbitrajului ocazional sau ad-hoc), contractul de învestitură generează un complex de obligaţii reciproce, care, în realitate, decurg dintr-o pluralitate de relaţii contractuale pe care el se întemeiază. Astfel, prin convenţia arbitrală, care, întotdeauna, este accesorie unui contract comercial, părţile se obligă să supună litigiile generate de acel contract spre soluţionare arbitrajului. în cazul clauzei compromisorii, această convenţie este afectată de o condiţie suspensivă, iar în cazul compromisului, este executabilă imediat. Pentru ca arbitrii să devină efectiv judecătorii cauzei, ei trebuie să fie desemnaţi de părţi şi să accepte însărcinarea încredinţată de acestea. Prin solicitarea adresată arbitrilor să judece pricina, părţile se angajează reciproc ca, exceptând situaţii speciale care ar putea surveni ulterior, să se supună procedurii arbitrale şi să-i accepte consecinţele şi mai ales pe acelea ce decurg din puterile conferite lor de a pronunţa o sentinţă cu valoare de judecată. Acceptând solicitarea adresată de părţi, arbitrii se angajează să-şi îndeplinească însărcinarea de a soluţiona litigiul şi de a pronunţa o hotărâre. Cele două raporturi
contractuale nu se juxtapun, dar sunt indisolubil legate între ele. Doctrina a învederat că misiunea de arbitru este rezultatul învestiturii şi că învestirea arbitrilor se realizează printr-o operaţie complexă, ca efect al unor acorduri contractuale succesive, şi anume: încheierea unei convenţii arbitrale, desemnarea arbitrilor, acceptarea de către arbitri a misiunii. Din această succesiune, în esenţă, decurg două obligaţii: una pentru părţi, de a-şi desemna arbitrii, iar alta pentru arbitrii, de a-şi îndeplini misiunea, învestirea arbitrilor cu puteri juris-dicţionale devine însă posibilă numai ca efect al autorizării date de lege părţilor să confere unor terţi funcţii jurisdicţionale. în aceste condiţii, raporturile dintre părţi şi arbitri au o natură complexă, contractuală şi legală în acelaşi timp.