Sarcina probei

sarcina probei, sintagmă prin care se dă expresie principiului potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” (art. 1169 C. civ.), principiu care se regăseşte exprimat şi în adagiul latin onus probandi incumbit actori. întrucât procesul civil este pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată, el are primul obligaţia să-şi dovedească pretenţiile. La rândul său, pârâtul are şi el obligaţia să probeze ceea ce susţine în apărare. Există situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are totuşi primul sarcina probei. Astfel, prezumţiile legale relative deplasează s.p. faptului de dovedit de la beneficiarul acestor prezumţii la adversarul său. Un exemplu în acest sens este prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, prevăzută de art. 30 C. fam. şi de care prevalându-se, reclamantul răstoarnă s.p., pârâtul fiind acela care este ţinut să dovedească contrariul, şi anume calitatea de bun propriu al bunului în litigiu. Tot astfel, dacă recunoaşterea de paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, conform art. 58 alin. (2) C. fam., dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi [v. şi administrarea probelor; probă; obiectul probei].

sarcina probei – obligaţia care revine oricărui participant la proces de a face dovada oricărei împrejurări sau fapte ce constituie obiectul probaţiunii. Sarcina probei prezintă două laturi, după cum se referă la obligaţiile ce revin organelor judiciare sau la posibilitatea părţilor de a propune sau solicita administrarea de probe. Sub primul aspect, este stabilită legal sarcina organelor judiciare de a administra probe, în baza rolului activ pe care acestea trebuie să-l joace şi independent de atitudinea părţilor, în vederea aflării adevărului. Pentru îndeplinirea acestor obiective, la cererea organelor judiciare, orice persoană care deţine sau cunoaşte anumite probe sau mijloace de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Cealaltă latură a sarcinii probei, care interesează părţile, este un aspect subsidiar, derivat din dreptul părţilor de a propune şi cere administrarea unor probe. Ca regulă generală, părţile nu au nici o obligaţie în ceea ce priveşte probaţiunea, datorită regulii generale în conformitate cu care obligaţia de a dovedi împrejurările care formează obiectul acţiunii revine celui care susţine o cerere sau un punct de vedere, deci procurorului şi părţii vătămate. în lipsa dovezilor de vinovăţie inculpatul nu este ţinut să probeze vinovăţia sa, el fiind chiar prezu-mat nevinovat până la proba contrară. Dacă există, însă, probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia lor.