1.Legea nr. 187/2012pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal aduce o serie de precizări cu privire la
aplicarea în timp a legii penale, cuprinse în art. 57, dispoziţiileavând în vedere reglementarea situaţiilor tranzitorii determinate de
abrogarea Codului penal din 1969 şi intrarea în vigoare a Legii nr.286/2009:
„Art. 5
–
(1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete.
(2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legeadispune altfel.
Art. 6
–
Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în măsura în care fapta
pentru care s-a pronunţat condamnarea este prevăzută şi de legea penală nouă şi dacădecăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege.
Art. 7
–
Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de
o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive.”
2.Dispoziţia din art. 5 al Legii depunere în aplicare îşi propune să unifice şi în dreptul penal regimul legal al normelor de trimitere şi de referire, în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată, renunţând la independenţa normei de trimitere faţă de norma de la care şi a împrumutat elementul
completator. O asemenea soluţie, promovată de doctrina noastră,nu făcea decât să creeze dificultăţi în practică, atât în privinţa
delimitării normelor de trimitere faţă de cele de referire, nefiind elaborate niciodată criterii clare de departajare de către doctrina
tradiţională, cât şi sub aspectul aplicării normelor de trimitere, nu de puţine ori căutarea elementului completator presupunând o
cercetare laborioasă asupra succesiunii de legi în timp. Aceste dificultăţi ce au condus cel mai adesea la ignorarea distincţiei de
către instanţe, astfel că soluţia promovată de art. 6 se înscrie pe linia acestei orientări