Casatorie cu cetatean arab

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/iJrey33eUrY

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat arată că forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează. Căsătoria unui cetăţean român aflat în străinătate poate fi încheiată în faţa autorităţii locale de stat competente ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României, fie al statului celuilalt viitor soţ. Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României este supusă condiţiilor de formă a legii române.

Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul. În lipsa de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături. Divorţul este cârmuit, de asemenea, de legea domiciliului comun al soţilor. Daca legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român.

Fiecare ţară are particularităţile ei legislative în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, funcţie de religie, tradiţii, influenţe. Conform legislaţiei musulmane căsătoria este un contract de drept civil încheiat, în principiu, între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii. Prin acest contract soţul se angajează să plătească o sumă de bani, o „dotă” soţiei. Pentru ca respectivul contract să fie valabil este necesar să nu existe piedici în calea căsătoriei, să existe consimţământul persoanelor determinate, să se constituie dota şi să fie îndeplinite formalităţile legale. Un musulman poate avea două, trei sau patru soţii, dar nu mai mult de patru în acelaşi timp, însă un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un altul pentru că o musulmană nu poate avea decât un singur soţ.
Constituirea dotei (mahr, sadaq) este o condiţie obligatorie pentru căsătorie: este interzis orice acord între părţi în vederea renunţării la aceasta. Dota trebuie să fie serioasă, nu simbolică, să aparţină în întregime femeii şi să nu presupună, în schimb, nici un fel de zestre din partea acesteia. Soţul nu are dreptul să pretindă consumarea căsătoriei înainte de vărsarea dotei în întregime, sau  a părţii stabilite anterior prin contract. În cazul în care căsătoria a fost consumată sau dacă soţul moare înainte chiar de consumare, soţia are dreptul la dota întreagă. În cazul în care căsătoria se desface înainte de consumare, are dreptul la jumătate din dotă. În condiţiile anulării căsătoriei, soţia un are dreptul la dotă.

Prin căsătorie ambii soţi dobândesc noi drepturi dar şi noi îndatoriri. Este vorba de obligaţii care angajează în aceeaşi măsură părţile, cum ar fi coabitarea, respectul şi afecţiunea reciprocă, drepturi de succesiune, drepturi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie etc. Soţia are dreptul la întreţinere (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală), dreptul la tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie, dreptul de a face vizite părinţilor şi de a-i primi pe aceştia, libertatea de a-şi administra bunurile, fără control din partea soţului. Soţul are dreptul să-i ceară soţiei fidelitate, supunere, alăptarea la sân a copiilor, grija pentru bunul mers al căminului, respect faţă de tatăl său, de mama sa şi faţă de rudele apropiate.

Este de remarcat faptul că, în dreptul canonic musulman, soţii trăiesc în regim de completă separaţie a bunurilor.
Desfacerea căsătoriei se produce fie prin decesul uneia dintre părţi, fie prin divorţ. În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei prin divorţ, pot fi întâlnite două situaţii: repudierea, care poate avea loc la iniţiativa soţului (talaq) şi divorţul propriu zis (tatliq sau tafriqa), pronunţat de cadiu (judecător), la cererea oricăruia din soţi.