Principiul aplicării legii penale mai blânde mitior lex în cazul faptelor care nu au fost definitiv judecate este prevăzut în dispoziţiile articolului 13 al.1 din Codul penal care stabilesc că în situaţia în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală cea mai favorabilă.
Deosebirile dintre legile penale care se succed într-o situaţie tranzitorie dată privesc fie condiţiile în care fapta este încriminată, fie condiţiile de sancţionare a acesteia.
Legea nu prevede criteriile după care trebuie să fie determinată legea penală mai favorabilă însă în ştiinţa dreptului penal este în genere admis că pentru determinarea legii mai favorabile trebuie să fie examinate şi comparate între ele legile succesive, sub aspectul condiţiilor de încriminare a faptei, de tragere la răspundere şi de sancţionare.
Se impune de aceea să se ţină seama în determinarea legii penale mai favorabile atât de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită cât şi de toate normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a făptuitorului şi anume cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complementare şi accesorii, dispoziţii privitoare la tenatativă, la participaţie etc. [1]
O astfel de situaţie, de aplicare a legii mai favorabile s-a ivit prin abrogarea decretului 218/1977 operată prin Legea 104 din 22 sept. 1992[2], consecutiv căreia au fost reactivate disp.art.99 şi urm. din Codul penal referitoare la minori.
Se pune în discuţie dacă este mai favorabilă sancţionarea minorului pentru săvârşirea de fapte penale conform disp.art. 2-3 din Decretul 218/1977 sau conform disp.art.103-104 din Codul penal.
Dacă măsura prevăzută de art.2 din Decretul 218/1977, de încredinţare a minorului colectivului în care învaţă sau munceşte pentru supravegherea în scopul îndreptării lui, este comparabilă cu aceea a libertăţii supravegheate prevăzută în art.103 Cod penal, nu acelaşi lucru se poate spune despre măsura internării în şcoală specială de muncă şi reeducare prevăzută în art.3 din Decretul 218/1977 cu măsura inserată în art. 104 din Codul penal constând în internarea într-un centru de reeducare.
O discuţie comparativă între cele două măsuri, pune în evidenţă caracterul mai sever al internării într-o şcoală specială de muncă şi reeducare prin aceea că:
– limitele acestei măsuri sunt rigid determinate şi anume între 2 şi 5 ani;
– limita minoră este mai mare (2 ani faţă de 1 an în Codul penal)
– măsura prevăzută în art.104 Cod penal se ia pe o perioadă nedeterminată şi durează -de regulă- până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, ori aceasta înseamnă că poate fi şi de câteva luni, maxim 1 an (şi chiar înainte de a deveni major în condiţiile prevăzute de art.106-107 din Codul penal);
– potrivit art.4 din Decretul 218/1977 încetarea măsurii educative nu poate avea loc înainte de împlinirea a cel puţin 1/2 din durata măsurii care deci, în raport de limitele măsurii stabilite prin decret, este obligatoriu de 1 an până la 2 ani şi jumătate.
Putem conchide astfel că, în raport de regimul de executare, limite şi condiţii de încetare, este mai blândă măsura prevăzută în art.104 din Codul penal.
Dificultatea stabilirii sancţiunii mai blânde se iveşte însă atunci când pentru o faptă gravă ori deosebit de gravă internarea minorului într-o şcoală specială de muncă şi reeducare poate fi dispusă pe durata sa maximă de 5 ani.
Se poate susţine în acest caz că o pedeapsă cu închisoarea poate fi considerată mai favorabilă?
La această problemă există tendinţa de a refuza de plan orice discuţie cu argumentarea că cele două măsuri, internarea şi închisoarea, nu sunt comparabile fiind de natură diferită în sensul că internarea este măsură educativă iar închisoarea este pedeapsă.
În această optică, indiferent de durata ei, măsura internării este în toate cazurile mai favorabilă decât pedeapsa închisorii. Pe acest raţionament, internarea pe o durată de 5 ani este mai favorabilă minorului decât închisoarea pe 1 an (sau mai puţin).
Considerăm greşit acest punct de vedere şi vom argumenta această opinie în continuare.
În primul rând, nu denumirea celor două sancţiuni constituie prin ea însăşi un temei suficient, care să excludă orice posibilitate de comparaţie.
Ştiind că şcolile speciale de muncă şi reeducare erau păzite de poliţie şi în general, aveau regimul unor închisori pentru minori, se poate susţine că cele două categorii au cel puţin un element comun şi anume ambele sunt privative de libertate.
Odată stabilit acest lucru, esenţial pentru a distinge care este mai favorabilă, este durata sancţiunii.
Fireşte că, la sancţiuni apropiate ca durată (ex. 1 an şi jumătate internare în şcoala specială de muncă şi reeducare şi 1 an închisoare) sau egale se poate considera mai favorabilă internarea, dar când diferenţa dintre acestea devine semnificativă (ex.4 ani internare, faţă de 6 aluni închisoare), considerăm mai favorabilă închisoarea.
Pentru a argumenta această susţinere ne vom referi la o altă gamă de măsuri, care potrivit altor dispoziţiuni din Codul penal, pot fi evocate, spre a anihila aparenta severitate a pedepsei cu închisoarea şi care sunt inoperante în regimul de executare prevăzut în Decretul 218/1977.
Înainte de a detalia aceste argumente reamintim că potrivit art.109 din Codul penal, pedepsele pentru minori (închisoarea sau amenda) se reduc cu 1/2.
1. O primă observaţie ar fi aceea că minorul, optând pentru pedeapsă i se poate aplica amenda;
2. În cazul sancţiunii aplicate conform art.3 din Decretul 218/1977 circumstanţele atenuante şi scuzele legale nu sunt operante deci nu pot duce la coborârea sancţiunii sub limita minimă de 2 ani, ceea ce nu se întâmplă în cazul aplicării art. 73-76 din Codul penal, când pedeapsa poate fi coborâtă până la minimul general sau chiar înlocuită cu amenda.
3. În cazul aplicării închisorii, executarea poate fi suspendată condiţionat în condiţiile art.81 din Codul penal, ori sub supraveghere, în condiţiile art.861 din Codul penal (compatibile cu pedepse aplicate până la 3 ani şi respectiv 4 ani).
4. Prin abrogarea art.862 al.2 din Codul penal (care prevedea interdicţia aplicării muncii corecţionale minorilor sub 16 ani) se creează posibilitatea obligării la executarea pedepsei prin muncă corecţională pentru toţi minorii-când contractul de muncă doar se suspendă (dacă execută munca în aceeaşi unitate) ceea ce nu este de neglijat în actuala situaţie.
5. Cu respectarea condiţiilor inserate în art.453 şi 455 din Codul de procedură penală, pedeapsa aplicată minorului poate fi susceptibilă de amânare şi întrerupere pentru perioade uneori nedeterminate (art.453 lit.a-caz de boală) ori limitate (3 luni, 1 an) interval în care i se dă posibilitatea să-şi rezolve probleme majore, pentru el, familie, ori unitatea în care lucrează.
6. În fine, ultimul argument-dar nu mai puţn important, rezidă din prevederile art.61 din Codul penal în baza căruia minorii pot fi liberaţi condiţionat, când împlinesc 18 ani, dacă au executat 1/4 din pedeapsa care nu depăşeşte 10 ani sau 1/3 pentru pedepsele mai mari de 10 ani, în calculul acestei fracţiuni intrând şi timpul câştigat prin munca prestată.
În acest context, o pedeapsă de 2 ani închisoare spre exemplu, care la o primă vedere poate apărea mai gravă decât 3 ani internare în şcoala specială de muncă şi reeducare, se poate reduce în realitate la o detenţie de 6 luni şi chiar mai puţin dacă se ia în calcul şi munca prestată.
Susţinem deci că nu trebuie să ne inducă în eroare eticheta de măsură educativă întrucât esenţa ei este la o ultimă analiză privarea de libertate dar în condiţii cu totul rigide şi incompatibile cu proceduri ce pot conduce în final la modificarea lor până la anihilare (aşa cum s-a demonstrat în cazul pedepsei cu închisoarea).