– instanţa naţională ar putea declara drept clauză abuzivă paragraful dintr-un contract de împrumut care prevede că plata ratelor se face la cursul actual şi nu cel de la data semnării contractului;

– o clauză contractuală este considerată a fi redactată în mod clar şi inteligibil dacă respectiva clauză este clară şi inteligibilă atât din punct de vedere gramatical pentru consumator, dar şi dacă motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum şi relaţia dintre aceasta şi alte clauze ale contractului sunt clare şi inteligibile pentru respectivul consumator;

– instanţa naţională ar putea remedia nulitatea unei clauze abuzive dintr-un contract de împrumut prin înlocuirea clauzei respective cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Reţinem că decizia mai sus menţionată devine obligatorie pentru instanţele statelor membre, deci inclusiv pentru instanţele judecătoreşti din România.

În cauza C-26/13 s-a formulat o cerere de decizie preliminară privind interpretarea art. 4 alin. 2 şi a art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Potrivit art. 6 alin.1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze [a se citi “potrivit dispoziţiilor sale”], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Kásler şi doamna Káslerné Rábai (denumiţi în continuare împreună „împrumutaţii”), pe de o parte, şi OTP Jelzálogbank Zrt (denumită în continuare „Jelzálogbank”), pe de altă parte, cu privire la pretinsul caracter abuziv al unei clauze contractuale referitoare la cursul de schimb aplicabil ratelor unui împrumut contractat în monedă străină.

La 29 mai 2008, împrumutaţii au încheiat cu Jelzálogbank un contract denumit „împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă” (denumit în continuare „contractul de împrumut”).

Potrivit punctului I/1 din acest contract, Jelzálogbank a acordat împrumutaţilor un împrumut în sumă de 14.400.000 de forinţi maghiari (HUF), precizându-se că „determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Conform acestui punct I/1, „ulterior deblocării fondurilor, cuantumul împrumutului, dobânzile aferente şi cheltuielile de administrare, precum şi dobânzile de întârziere şi celelalte cheltuieli se stabilesc în valută”.

Pe baza cursului de schimb la cumpărarea francilor elveţieni (CHF) aplicat de Jelzálogbank la deblocarea fondurilor, suma împrumutului a fost stabilită la 94.240,84 CHF. Împrumutaţii aveau obligaţia de a rambursa această sumă într-o perioadă de 25 de ani, fiecare rată lunară fiind scadentă în a patra zi a fiecărei luni.

Potrivit punctului II din contractul menţionat, acest împrumut a fost acordat la o rată a dobânzii nominale de 5,2 %, la care se adaugă cheltuieli de administrare de ordinul a 2,04 %, ceea ce corespundea unei dobânzi anuale efective (DAE) de 7,43 % la data încheierii contractului de împrumut.

Potrivit punctului III/2 din acest contract (denumit în continuare „clauza III/2”), „împrumutătorul stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei”.

Împrumutaţii au introdus o acţiune împotriva Jelzálogbank invocând caracterul abuziv al clauzei III/2. Ei au susţinut că această clauză, prin faptul că permite Jelzálogbank să calculeze ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vânzarea monedei străine aplicat de Jelzálogbank, deşi cuantumul împrumutului deblocat este stabilit de aceasta din urmă pe baza cursului de schimb la cumpărare pe care îl aplică valutei respective, conferă Jelzálogbank un avantaj unilateral şi nejustificat în sensul articolului 209 din Codul civil maghiar.

Instanţa de prim grad a admis acţiunea împrumutaţilor, hotărârea ce a fost confirmată în apel.

Jelzálogbank a formulat recurs la instanţa de trimitere împotriva hotărârii pronunţate în apel.

Instanţa de trimitere Kúria a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE mai multe întrebări preliminare.

Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (precum cea în discuţie în litigiul principal), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute.

De asemenea, prin intermediul celei de-a doua întrebări, instanţa de trimitere a solicitat să se stabilească, în esenţă, dacă art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie să se înţeleagă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie clară şi inteligibilă din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci şi ca motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum şi relaţia dintre aceasta şi alte clauze ale contractului să fie clare şi inteligibile pentru respectivul consumator.

În fine, prin intermediul celei de-a treia întrebări, instanţa de trimitere a solicitat să se stabilească în esenţă dacă, într-o situaţie (precum cea în discuţie în litigiul principal) în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei abuzive prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Având în vedere motivele expuse pe larg în Decizia din data de 30.04.2014, CJUE a răspuns la prima întrebare că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

De asemenea, pentru motivele expuse pe larg în Decizia din data de 30.04.2014, CJUE a răspuns la a doua  întrebare că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că:

– în ceea ce priveşte o clauză contractuală (precum cea în discuţie în litigiul principal), cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

În fine, pentru motivele expuse pe larg în Decizia din data de 30.04.2014, CJUE a răspuns la  a treia  întrebare că art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că:

– într-o situaţie (precum cea în discuţie în litigiul principal) în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.