Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Iată unele precizări în acest sens din Codul civil.
Dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune care, în înţelesul dat de Codul civil, prespune dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt, de asemenea, imprescriptibile drepturile privitoare la:
– acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;
– acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Termenul general de prescripţie este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen, cu precizarea – din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil – potrivit căreia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Alte termene de prescripţie – de zece, doi şi un an – sunt detaliate în Codul civil. Dintre acestea, credem că prezintă interes să menţionăm câteva acţiuni cu care ne putem confrunta cu un grad relativ ridicat de frecvenţă.
Termenul de prescripţie de doi ani se aplică pentru dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare, precum şi dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere.
Termenul de prescripţie de un an se aplică în cazul:
– profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
– profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;
– vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
– avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor (termenul de prescripţie se calculează din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de trei ani de la data ultimei prestaţii efectuate);
– notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor (termenul prescripţiei se socoteşte din ziua în care aceste sume au devenit exigibile);
– inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin (termenul prescripţiei se socoteşte din ziua când s-a terminat lucrarea; în toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente);
– restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc;
– dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, acest termen fiind însă de trei ani atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.
Repunerea în termenul de prescripţie poate fi cerută în instanţă de cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei. Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Dreptul la acţiunea în repararea pagubei care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Regula se aplică şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.