Centrul SAL impune soluții sau nu? Poate împiedica accesul la justiție?
Potrivit art. 21, alin (2),
„Litigiile din domeniul bancar sunt soluţionate exclusiv prin proceduri SAL de Centrul SAL”.
Dacă această prevedere va fi interpretată în sensul că Centrul SAL nu poate folosi altfel de proceduri, textul ar fi superfluu. Dacă prevederea ar fi interpretată în sensul că toate litigiile din domeniul bancar trebuie să treacă mai întâi prin „judecarea” de către Centrul SAL, ar putea apărea o problemă, întrucât potrivit Art. 10:
„Entităţile SAL pot propune şi/sau impune o soluţie părţilor”
ceea ce l-ar pune pe consumator sau pe profesionist în situația de a se conforma unei soluții „impuse” și, eventual, doar ulterior să conteste soluția în justiție. Pentru că, totuși, la art. 4, alin (5) se arată clar că
„Dispoziţiile prezentei ordonanţe nu aduc atingere dreptului persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti competente”.
Mai mult, la art. 11, alin (1) se arată că:
„În cazul procedurilor SAL prin care se propune o soluţie, consumatorii au posibilitatea de a se retrage din procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau de modul de desfăşurare a procedurii. Consumatorii sunt informaţi despre acest drept înaintea începerii procedurii.
(2) Înainte de a accepta soluţia propusă, părţile sunt informate cu privire la:
a) posibilitatea de a alege dacă acceptă sau nu soluţia propusă;
b) faptul că implicarea în procedură nu exclude posibilitatea de a cere despăgubiri printr-o procedură judiciară;
c) faptul că soluţia propusă poate fi diferită de un rezultat stabilit de către o instanţă care aplică dispoziţiile legale în vigoare;
d) consecinţele juridice ale acceptării unei astfel de soluţii.
(5) Rezultatul procedurilor SAL nu este obligatoriu dacă doar una dintre părţi acceptă soluţia propusă.
Ceea ce înseamnă că, totuși, oricare dintre părți poate părăsi procedura de soluționare alternativă a litigiilor (SAL) în orice moment dorește sau consideră că îi este defavorabilă. Rămâne de văzut dacă aceste neclarități vor fi rezolvate în momentul în care ordonanța va ajunge la Parlament, pentru aprobare.
Gratuitatea
Nici cu privire la gratuitatea procedurilor de soluționare alternativă a litigiilor ordonanța nu pare foarte limpede. La art. 8, litera c), se prevede că
„procedura SAL să fie gratuită”.
Numai că, atunci când ajungem la organismul special pentru litigii cu băncile, la art. 21, alin (3), se prevede că
„Finanţarea Centrului SAL se asigură:
a) de către comercianţii ce acţionează în cadrul activităţii lor comerciale în domeniul bancar, potrivit prevederilor alin. (1);
b) din venituri proprii care se pot constitui din veniturile realizate din comisioanele şi sumele percepute pentru prestaţiile în domeniu efectuate terţilor;
c) din donaţii şi/sau sponsorizări”.
Acum, dacă Centrul SAL poate încasa sume și comisioane de la terți, pentru prestații, pot să apară două probleme:
– finanțarea să vină exclusiv de la instituțiile financiar-bancare, ceea ce ar pune probleme de imparțialitate
– clienții să fie taxați, ceea ce ar putea duce la un grad redus de accesibilitate pentru consumatorii săraci.
De fapt, în preambulul Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013, la art. (41), se arată că:
„Ar fi de preferat ca procedurile SAL să fie gratuite pentru consumatori. În cazul în care se aplică costuri, procedura SAL ar trebui să fie accesibilă, atractivă și necostisitoare pentru consumatori. În acest scop, costurile nu ar trebui să depășească un tarif simbolic”.
Însă, ce poate să însemne simbolic? Potrivit unor surse apropiate negocierilor din jurul acestui act normativ, ar fi existat propunerea ca procedura SAL pentru litigiile bancare să fie de 100 de lei, pentru a se evita supraîncărcarea Centrului SAL cu false probleme.
Competențele membrilor
Există probleme și cu privire la competențele cerute membrilor Colegiului de coordonare al Centrului SAL pentru litigii bancare. Potrivit art. 22, alin (5):
„Pentru a fi numit membru al Colegiului de coordonare, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
c) a absolvit studii superioare juridice atestate cu diplomă;”
Această prevedere este destul de restrictivă, mai ales că aici nu este vorba despre o instanță de judecată, ci tocmai despre o entitate de soluționare alternativă. De altfel, Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013, în preambul, la art. (36) spune:
„Pentru reușita SAL și, în special pentru asigurarea încrederii necesare în procedurile SAL, este esențial ca persoanele fizice responsabile de SAL să dispună de expertiza necesară, inclusiv de o bună înțelegere generală a legislației. În special, persoanele fizice ar trebui să dispună de suficiente cunoștințe generale în materie juridicăpentru a înțelege implicațiile juridice ale litigiului, fără a fi obligate să fie specialiști calificați în domeniul juridic”.
Adică, mai simplu spus, directiva pe care ordonanța o transpune nu este limitativă cu privire la pregătirea profesională a celor care se ocupă efectiv de soluționarea litigiilor. De ce suntem noi „mai catolici decât Papa”?
Mai ales că, în ordonanță, nu există, de exemplu, nicio prevedere care să limiteze accesul în acest Centru SAL a unor persoane care au lucrat anterior în bănci.
Alegerea Colegiului de coordonare
Însă cea mai gravă problemă, care ar putea întârzia foarte mult funcționarea Centrului SAL sau i-ar putea pune în discuție credibilitatea și imparțialitatea vine din modul în care este prevăzută alegerea conducerii. La art. 22, alin (1), se prevede că:
„Activitatea Centrului SAL este coordonată de un Colegiu de coordonare format din 5 membri desemnaţi, câte unul, de către următoarele entităţi:
a) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor;
b) Asociaţia Română a Băncilor;
c) Banca Naţională a României;
d) asociaţiile de consumatori care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 32 sau in art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
e) un membru independent ales de către cei 4 membri desemnaţi conform lit. a)-d)”.
ANPC este entitate guvernamentală cu scopul declarat de a proteja interesele consumatorilor. ARB este organizație patronală, însă aici poate să apară o problemă de reprezentativitate, întrucât nu reprezintă și celelalte tipuri de instituții financiare, precum IFN-urile, deși acestea fac parte din „comercianţii a căror activitate este reglementată, autorizată şi supravegheată/monitorizată de Banca Naţională a României”, cum se prevede în art. 21, alin. (1).
BNR este independentă, însă și aici ar putea exista nemulțumiri, întrucât banca centrală a fost acuzată adeseori de consumatorii de servicii financiare că susține pozițiile băncilor în detrimentul consumatorilor, fie și din cauza faptului că urmărește, prin natura ei, stabilitatea sistemului bancar.
Problemele apar la cel de al patrulea membru al Colegiului de coordonare, cel desemnat de asociațiile de consumatori. În primul rând, legea nu prevede o procedură. Dacă ANPC, ARB și BNR au niște organisme de conducere bine stabilite și reglementate, care pot să-și asume răspunderea desemnării unui reprezentant, în cazul asociațiilor de consumatori nu este aceeași situație.
Ca să fie mai ușor de înțeles la ce se referă litera (d), să vedem cele două articole la care ordonanța face referire, adică art. 32-33 din OG 21/1992:
„32 – Asociaţiile de consumatori care apără drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor, în general, sunt, de drept, parteneri sociali în consiliile consultative prevăzute în prezenta ordonanţă, dacă:
a) la nivel naţional, au cel puţin 3.000 de membri şi filiale în cel puţin 10 judeţe;
b) la nivel judeţean şi local, dacă au desfăşurat o activitate în domeniul protecţiei consumatorilor pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
33 – Asociaţiile de consumatori care sunt constituite în scopul apărării intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800 de membri”.
Astfel de asociații pot să existe cu zecile, având în vedere populația țării. Sigur, cea mai cunoscută și declarată de interes public este APC, dar nu este singura. Iar ordonanța nu prevede dacă trebuie ca toate asociațiile de consumatori trebuie să se adune într-un fel de „divan ad-hoc” pentru a desemna un reprezentant sau această sarcină revine uneia dintre ele (nu se știe în funcție de ce criterii ar fi desemnată) sau se aplică un fel de regulă „primul venit, primul servit”.
Și chiar dacă reprezentantul asociațiilor de consumatori va fi desemnat până la urmă protrivit unei proceduri complet transparente, colegiul va trebui să mai aibă un membru, ales de ceilalți patru. Ceea ce ar putea duce la tratative nesfârșite, având în vedere faptul că cele patru entități au interese și obiective contrare, sau s-ar putea ajunge la o alegere netransparentă, afectând credibilitatea și imparțialitatea organismului.
sursa Pagina de banci