STOP JUSTIŢIEI NEDREPTE

„Elefantul” ar trebui să fie Adrian Toma, 59 ani, directorul Oficiului de Stare Civilă al Primăriei Sectorului 1, al cărui fiu, Silviu Toma, a trăit în apartamentul cu vedere la parc, înainte de a fi evacuat, vara asta, de executorul judecătoresc. „E lefantul” Adrian Toma se scutură însă repede de metafora în care a fost introdus şi, revenit în lumea reală, îşi revendică o fiică moartă de encefalită, o soră abia recuperată după un atac cerebral, o altă soră suferindă de schizofrenie şi un băiat care s-a întors să locuiască la părinţi, cu o soţie care, lucrând la un spital nenorocit, a contractat un TBC.

„Stau cu ochii în tavan”După 14 ani trăiţi în instanţe, îmbătrâniţi cu mai mult de 14 ani, chiriaşul locuinţei na ţio nalizate şi moştenitoarea fa miliei expropriate de comunişti se fac în toate felurile şi nu pot vedea, unul în celălalt, altceva decât un duşman de moarte. Doar sau certat, continuu, 14 ani.

La primele instanţe a câştigat fiul lui Adrian Toma, apoi, după ce, în proces, Dorandei Gariboldi i s-a alăturat un frate din Franţa, moara justiţiei a început să se învârtă în sens invers, până în aprilie 2010, când procesul a ajuns la sfârşit. „E locuinţa mătuşii mele, care m-a iubit atât de mult. De-asta mam luptat pentru ea”, spune Dorana Gariboldi. „După 14 ani de judecată, stau şi privesc în tavan”, spune Adrian Toma. Fiecare cu dreptatea lui.

CU CE SE HRĂNEŞTE UN PROCES

Tablouri, bijuterii şi mobilă veche, vândute la casa de licitaţii

În ascendenţa Dorandei Gariboldi defilează familii de vază şi personalităţi dintre războaie, chiar dacă femeia, în anii în care a durat procesul, a avut momente în care s-a simţit ca un purice.

Familia tatălui, originară din Italia, s-a stabilit într-o colonie de lângă Slatina, unde se strânseseră pietrarii italieni veniţi să mun cească la calea ferată Craiova-Bucureşti. Notarii le-au scris numele când Garibaldi, când, încurcându-se, Gariboldi. Aveau, în casă, chiar şi o decoraţie de la regele Victor Emmanuele al IIIlea, pe care, în capriciile ultimului secol, au rătăcit-o sau le-a fost furată de hoţi – nu se mai ştie.

Tatăl şi unchiul Dorandei au fost acţionari la fabrica de avioane S.E.T., o uzină de prim-plan în perioada interbelică, unde se făceau planoare, se modificau bom bardiere, se adaptau repere pentru aparatele de război şi care-şi avea sediul într-un bloc de pe Calea Victoriei. Acolo a copilărit Doranda.

Farmecul irezistibil al Olgăi Puşcariu

Soţia unchiului-patron la S.E.T., Olga Puşcariu, cea de la care Doranda a moştenit apartamentul din Cişmigiu, a fost consoarta unor bărbaţi din familii ilustre între războaie.

Mai întâi, a fost măritată cu fratele juristului Istrate Micescu, autorul Constituţiei României din 1938, apoi cu avocatul Virgil Prassa, şi apoi cu unchiul Dorandei, italianul Constantin Gariboldi, ultimul care reuşit să o aducă pe Olga în faţa ofiţerului de stare civilă. Pe lângă aceşti trei soţi, istoria necenzurată a familiei consemnează şi o legătură rămasă neoficializată: cu scriitorul Victor Eftimiu.

Trăiau în acelaşi bloc din Cişmigiu, erau vecini şi nimic nu i-a împiedicat să fie mai mult decât atât. Peste ani, numele lui Eftimiu a devenit al întregii străzi, ajungând parte din adresa la care s-au consumat toate aceste idile. „Eu n-am fost frumoasă, dar am strălucit oriunde am intrat,” obişnuia Olga să spună, iar aceste vorbe nu s-au putut uita.

Moşii la Bran şi Iaşi

Olga se trăgea din familii mari – Puşcariu şi Densuşianu – stăpâne ale unor moşii nesfârşite în Moldova şi la Bran şi adevărate pepiniere pentru medici şi filologi. Mama Olgăi, Elena Densuşianu, a fost prima femeie profesor doctor oftalmolog din România, iar tatăl Olgăi era vărul lingvistului Sextil Puşcariu.

Olga n-a avut copii şi a murit la 56 de ani din cauza unui cancer care i-a devorat intestinele. I-a lăsat Dorandei tot ce-i mai rămăsese după naţionalizările din 1948: bijuterii, tablouri, piese de mobilier vechi, cutii în care se strânseseră obiecte cu valoare sentimentală pe care Doranda, pentru a-şi putea duce procesul mai departe, le-a vândut, rând pe rând, la casa de licitaţii Alis. „Toată ziua veneau cei de la Alis la mine în vizită. Vindeam şi ca să susţin procesul, şi pentru că voiam să plec definitiv în America. Să vă spun adevărul – nu mai e nicio ruşine! – am câştigat la loteria vizelor, chiar în prima serie”.

Doranda Gariboldi ar fi putut să se bată pentru toată averea strămoşilor, răspândită la Slatina, Iaşi sau Bran, dar, pentru că nu credea în reuşita acţiunilor de revendicare, s-a concentrat pe cea care i se părea cea mai simplă: cea care a durat 14 ani.