INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE face parte din grupul infracțiunilor contra patrimoniului, prevăzute în titlul III, art.215 Cod penal, partea specială, și constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un fals material injust, pricinuindu-se astfel și o pagubă persoanei indusă în eroare.
Rațiuna incriminării înșelăciunii este aceea de a asigura încrederea și buna – credință în relațiile cu caracter patrimonial și de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice, mai ales în condițiile actuale, când s-au intensificat relațiile de natură patrimonială între persoane fizice și societăți comerciale.
Se reține deci ca este definitoriu pentru caracterizarea infracțiunii de înșelăciune acțiunea amăgitoare pe care o întreprinde persoana ce comite această infracțiune tocmai pentru a obține un bun mobil sau imobil pentru sine sau pentru altul.
Pentru a fi elocventă prezentarea, vom analiza atât obiectul și subiectul acestei infracțiuni, cât și elementul său material.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror naștere și dezvoltare este condiționată de buna – credință și încredere, ce trebuie să existe în raporturile juridice care au loc între subiecții acestor raporturi.
Obiectul material al infracțiunii poate fi un bun mobil sau imobil, precum și înscrisuri cu valoare patrimonială.
Subiectul activ, adică făptuitorul, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale, iar subiectul pasiv, și anume persoana vătămată, este persoana fizică sau juridică, de drept privat sau public, al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
Atitudinea făptuitorului prin care acesta comite infracțiunea de înșelăciune este reprezentată în oricare din variantele infracțiunii, de o acțiune sau inacțiune frauduloasă, de amăgire sau inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Când înșelăciunea este săvârșită prin folosirea de către persoana vătămată a unor nume sau calități mincinoase se realizează conținutul agravant al acesteia, prevăzut în art.215 alin.(2) Cod penal.
Înșelăciunea poate fi săvârșită și într-o formă specială, numită „înșelăciunea în convenții”, ce poate consta în inducerea în eroare a partenerului contractual printr-o acțiune sau printr-o omisiune de a include în contractul încheiat între părți anumite informații esențiale. În acest caz partenerul contractual este indus în eroare fie cu ocazia încheierii contractului, fie în faza executării contractului.
De asemenea, extrem de des întălnită în practică este înșelăciunea săvârșită prin emieterea unei file CEC, instrument bancar, fără a avea acoperirea necesară în bancă. Această formă a infracțiunii este reglementată prin art.215 alin.(4) Cod penal (fiind considerată formă agravantă a infracțiunii de înșelăciune), și poate consta în:
-
Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară;
-
Retragerea, după emiterea cecului a proviziei, în total sau în parte;
-
Interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare
Acțiunile incriminate mai sus, sunt întreprinse în scopul special de a produce o pagubă posesorului creditului.
Urmarea imediată a săvârșirii acestei infracțiuni constă în crearea unei situații care a produs o pagubă fie patrimoniului public, fie celui privat. Prin pagubă se întelege prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret, cât și în privința încadrării juridice a faptei.
Sub aspectul intentiei cu care faptuitorul acționează la momentul săvărșirii acestei infracțiuni, este esențial pentru existența acestei infracțiuni ca la momentul savărșirii ei faptuitorul să urmărească și să dorească inducerea în eroare a persoanei vătămate, tocmai pentru a obține un bun mobil , imobil sau înscrisuri din cele mai sus menționate. Astfel, această infracțiune se comite cu intenție directă, faptuitorul urmărind obținerea unui folos material injust.
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt însă pedepsite de lege, ele trebuie avute în vedere însă la individualizarea pedepsei, întrucât, de multe ori, sunt relevante cu privire la pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea acțiunii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară.
Tentativa acestei infracțiuni este pedepsită, iar acțiunea penală pentru săvârșitrea acestei infracțiuni se pune în mișcare din oficiu.