Caile de recurs interne-CEDO.Condiţia care intră însă cel mai des în atenţia organelor de control ale Convenţiei este cea a obligativităţii epuizării căilor de atac interne înainte de sesizarea Curţii. Prevăzută de art. 35, având ca fundament principiul subsidiarităţii controlului exercitat de Curte, este în deplină concordanţă cu principiile dreptului internaţional public care impun ca cesiunea unor părţi de suveranitate să fie interpretată limitativ .
Şi noţiunea de cale de atac – recours în versiunea franceză a textului şi remedies în cea engleză – este o noţiune autonomă, care a fost interpretată de organele de la Strasbourg într-o manieră atât extensivă, cât şi limitativă. Astfel, pe de o parte, prin cale de atac se înţelege orice mijloc prin care recurentul poate să obţină recunoaşterea încălcării drepturilor sale şi repararea prejudiciului, indiferent dacă constă într-o acţiune în justiţie sau într-o acţiune în faţa autorităţilor administrative . Pe de altă parte, nu intră în această noţiune căile extraordinare de atac sau alte mijloace prin care se solicită bună-voinţa unor organele ale statului, precum cererea de graţiere .
Potrivit jurisprudenţei, pentru ca exigenţa epuizării căilor interne de atac să apese în sarcina reclamantului, calea de atac trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative, în lipsa oricăreia dintre ele recurentului nefiindu-i impusă această obligaţie :
– existenţa unei căi de atac. Luînd forma unui principiu, nimeni nu este obligat să facă lucruri imposibile, lipsa unei modalităţi interne de rezolvare a conflictului se analizează, indiferent de soluţionarea contestaţiei pe fond, într-o violare a art. 13 din Convenţie . Din raţiuni la fel de evidente, reclamantul este exonerat de exercitare căilor de atac intern şi atunci când se plânge de lipsa de celeritate a procedurii, fiind firesc ca atunci când un proces are deja o durată nerezonabilă, să nu i se impună recurentului să aştepte sfârşitul acestuia .
– accesibilitatea căii de atac. Tot în baza art. 13, calea de atac trebuie să fie accesibilă, ceea ce presupune ca autorităţile naţionale să permită, prin practici administrative şi prevederi legislative, reclamantului utilizarea ei. Condiţia nu este îndeplinită atunci când fie legea nu permite exercitarea căii de atac direct de către recurent, fie acesta este împiedicat în fapt să o exercite .
– utilitatea căii de atac. În opinia fostei Comisii şi a Curţii, reclamantul este exonerat de exigenţa epuizării căilor de atac interne, atunci când exercitarea lor este inutilă. Inutilitatea exercitării unor căi de atac a fost reţinută de Curte în numeroase împrejurări de natură diversă: exercitarea anterioară a mai multor proceduri judiciare cu acelaşi obiect, toate pierdute , existenţa unei practici constante în sens contrar etc.
– eficacitatea căii de atac. Aceasta presupune ca modalitatea de acţiune în dreptul intern să poată, în mod real, să înlăture consecinţele violării drepturilor fundamentale şi să repare prejudiciul . Nu sunt căi de atac eficace ori adecvate, într-o altă formulare utilizată, spre exemplu, recursul constituţional sau cererea de reabilitare . De asemenea, guvernul trebuie să probeze eficacitatea recursului nu numai prin indicarea unui text de lege aplicabil, ci şi prin existenţa unei jurisprudenţe constante în sensul admiterii unor cereri asemănătoare .
Pe de altă parte, plângerea rămâne inadmisibilă chiar dacă reclamantul a deschis o procedură internă cu acelaşi obiect atunci când aceasta nu a fost explorată în mod complet, adică nu s-au exercitat toate căile de atac ordinare , sau atunci când plângerea adresată autorităţilor naţionale a fost respinsă datorită unor vicii de procedură, precum prescripţia sau forma actelor procedurale . Totuşi, neepuizarea căilor de atac interne este un obstacol temporar în calea admisibilităţii plângerii, Curtea urmând să reexamineze aceiaşi plângere după ce reclamantul epuizează, fără succes, modalităţile de acţiune pe care la avea la dispoziţie la momentul introducerii iniţiale a plângerii .
În cererea reclamantul este necesar să precizeze etapele urmate pentru epuizarea ultimului recurs intern accesibile. Dacă reclamantul invocă lipsa unei căi efective de recurs, Statului îi revine sarcina de a demonstra că există o cale efectivă de recurs pe care reclamantul a refuzat să o exercite. Statul trebuie să indice căile de recurs interne la care reclamantul nu a apelat.
Epuizarea implicită.
Reclamantul este scutit de a epuiza calea de recurs, în cazul în care este evident că nu există absolut nici o perspectivă că un apel sau o altă cale de recurs să fie eficientă sau încununată cu succes. În scop consultativ, Curtea poate consulta un jurist de competenţă recunoscută şi experienţă în domeniu.
Recursurile administrative.
O plîngere adresată unui minister (organ central administrati), avocatului parlamentar, nu reprezintă o cale de recurs efectivă.
Alegerea căilor recurs.
Dacă legea Statului oferă posibilitatea reclamantului de a alegea calea efectivă de recurs,
Curtea va aprecia alegerea după criteriul raţionalităţii alegerii. Astfel, calea de recurs aleasă trebuie să fie un evidentă şi raţională.