Evaluarea  progresului pe care îl înregistrează o ţară pe calea către reforma justiţiei este marcată de numeroase provocări. Astfel, ar trebui făcută distincţie între tipurile de instrumente/criterii de evaluare şi alte evaluări independente. Analiza sistemului reliefează condiţiile specifice, prevederile generale şi mecanismele prezente în sistemul de justiţie, evaluând cât de bine sunt ele corelate la momentul evaluării cu criteriile specifice reformei, aceasta impunând-se nu ca un studiu statistic ci ca o investigaţie juridică ce scoate la iveală un spectru divers de informaţii ce descriu sistemul de drept.

 

În ceea ce priveşte categoria magistraţilor au fost introduşi termeni/indicatori cum sunt inamovibilitatea, modul de numire şi destituire, garanţii de natură salarială, etc. Un eventual  studiu comparativ, magistraţi-personal auxiliar, ar scoate la iveală un aspect deloc de neglijat, si anume,  că reforma nu a „atins” si această din urmă categorie.

 

Numărul şi calitatea personalului auxiliar

Se poate uşor constata că nu există suficiente resurse umane care să susţină activitatea judecătorilor. În general, aceştia nu dispun de  sprijin de natură administrativ-secretarială. În plus, există prea putini grefieri, utilizarea lor este ineficientă şi mulţi nu sunt bine pregătiţi.

Teoretic, Şcoala Naţională de Grefieri este abilitată să pregătească noi grefieri cât şi să perfecţioneze grefierii care activează în instanţe. Practica demonstrează că promoţiile Şcolii Naţionale de Grefieri nu satisfac nevoile instanţelor din punct de vedere numeric şi  calitativ (profesional).

Pregătirea acestora vizează numai aspecte teoretice, în special de drept, iar stagiile de practică ale cursanţilor sunt insuficiente şi neadaptate cerinţelor activităţii instanţelor. Programele de instruire şi perfecţionare nu includ cursuri de stenografie, statistică judiciară, managementul instanţelor etc. Unul dintre puţinele  cursuri utile viitorilor grefieri-cursanţi ai SNG este cel de informatică, în cadrul căruia este prezentat programul de gestiune a dosarelor – ECRIS, însă credem că ar trebui să se treacă de etapa prezentării, acesta urmând a se face în cadrul unei instanţe, în timpul stagiului de practică şi susţinut, pe lângă informaticieni – formatori în cadrul SNG şi de grefieri care operează efectiv cu sistemul informatic.

Practica a demonstrat că un absolvent al SNG  ce este angajat ca grefier în cadrul  unei instanţe, nu poate fi utilizat efectiv înainte de un termen de 6 luni de la data numirii în funcţie, această perioadă fiind absolut necesară pentru însuşirea cunoştinţelor pentru exercitarea funcţiei.

            Un alt aspect delicat îl reprezintă perfecţionarea grefierilor din instanţe, unii dintre aceştia, din motive mai mult sau mai puţin obiective, neputându-se adapta schimbărilor. Şi, obligatoriu trebuie menţionată „rezistenţa” celor cu vechime în sistem la noile cerinţe, astfel că se impune modificarea modului de lucru în instanţă şi implicit a mentalităţii (de exemplu, sunt grefieri care refuză să lucreze la computer, preferând maşina de scris). Este necesar a se reţine că la acest moment, funcţia de grefier nu este una atrăgătoare, pe de o parte, prin prisma volumului mare de activitate si răspunderii ce se asumă, iar pe de alta, lipsa unui salariu motivant care să atragă candidaţi pentru ocuparea  posturilor vacante.

            Sunt numeroase cazurile în care absolvenţii SNG şi-au exprimat  dorinţa de a părăsi sistemul după expirarea celor 5 ani obligatorii scurşi de la numirea în funcţie, pentru posturi mai bine retribuite şi care implică responsabilităţi mai reduse. Opinii similare sunt exprimate şi de grefierii cu oarecare vechime, motivaţiile fiind aceleaşi. Pentru a împiedica acest lucru, Sojust apreciază că nu este suficient doar să se organizeze concursuri pentru ocuparea posturilor vacante, ci este absolut necesară o salarizare corespunzătoare conform activităţii, sunt necesare reglementări clare privind atribuţiile şi limitele funcţiei de grefier.

 

            Atribuţiile personalului auxiliar

            In prezent, atribuţiile funcţiei de grefier sunt prezentate într-o manieră ce lasă loc de interpretări, şi referirea este directă la art. 50 pct. 5 si pct. 2 ale articolelor 52, 53, 54, 56, 57, 58, 59, 60, 62 din Regulamentul de ordine interioară, conform cărora grefierul îndeplineşte orice alte sarcini date de conducerea instanţei, în limita funcţiei. Astfel, această prevedere permite conducerilor instanţelor şi implicit judecătorilor, să „dispună” de grefieri, iar „sarcinile” trasate sunt dintre cele mai variate: redactarea unor hotărâri, întocmirea unor lucrări cu caracter administrativ în locul judecătorilor/conducătorilor de instanţe, tehnoredactarea unor lucrări cu caracter personal, precum şi altele care nu au nicio legătură cu activitatea instanţei (shopping, comisioane etc). Cât despre limitele funcţiei, precizări în acest sens nu sunt înserate în nici un act normativ.

            Astfel de situaţii se întâlnesc din  cauza atitudinii unor magistraţi, care sunt convinşi că grefierii există în instanţe pentru a-i „deservi”,  precum şi a unor grefieri care înţeleg greşit subordonarea faţă de magistraţi. Această falsă „subordonare” pleacă, în principal de la slaba pregătire profesională şi lipsa de demnitate pe care trebuie s-o aibă fiecare dintre noi.

            Ar trebui introdus un sistem de evaluare a performanţelor individuale a grefierilor, evaluarea urmând a fi făcută de un organ/organism neutru, independent, ceea ce ar avea un impact pozitiv asupra calităţii actului de justiţie şi implicit, ar duce la degrevarea de unele sarcini mai puţin importante, dar mari consumatoare de timp a grefierilor bine pregătiţi şi care duc greul în instanţe.

            Totodată, magistraţii ar trebui să contribuie şi ei la instruirea şi perfecţionarea grefierilor; sintagma „nu suntem dispuşi să facem şcoală pe nervii noştri cu voi” fiind una de tristă amintire şi care, obligatoriu, trebuie să dispară.

 

            Statutul şi salarizarea personalului auxiliar

            Protestele grefierilor din ultimile zile atrage atenţia autorităţilor asupra salarizării grefierilor. Potrivit legii, aceast nou act normativ în ce privete salarizarea lor trebuia sa apară încă de la 1 ian. 2005. Întârzierea este nepermis de mare şi a dus la o accentuată stare de tensiune în sistem care poate culmina cu greva.

            De asemenea, faptul că în 2005 s-a decis separarea în două acte normative a magistraţilor, respectiv a personalului auxiliar a dus la accentuarea animozităţi între acestea, ele adăugându-se la cele deja existente, şi care afectează într-o oarecare măsură actul de justiţie. De asemena, grefierii afirmă că elaborarea unor coduri deontologice distincte pentru categoriile menţionate a fost un aspect negativ. SoJust constată astfel că personalul auxiliar se simte într-un fel frustrat, abandonat, datorită cuprinderii activităţii şi statutului grefierilor în alte acte normative decât cele ale magistraţilor.

            În altă ordine de idei, separaţia impusă a creat un sentiment de „superioritate” a magistraţilor faţă de grefieri. Credem că relaţia profesională dintre magistrat si grefier trebuie sa aibă la bază relaţia interumană, înţelegerea reciprocă, respect, ajungându-se astfel la armonie in cadrul completelor de judecată şi în activitatea generală a instanţei. Oricum, vinovaţi de această situaţie nu sunt doar magistraţii, ea fiind rezultatul atitudinii ambelor categorii şi lipsei reglementărilor clare în ce priveşte relaţia magistrat-grefier.

            Se poate reţine şi nemulţumirea unor magistraţi privind transferul unor sarcini administrative către grefieri, creând unora impresia ca sunt „la mâna” grefierilor, sens în care trebuie amintit că unii (mulţi din păcate…)  dintre magistraţi nu utilizează  PC-ul, si nici programul informatic ECRIS.

            Implementarea sistemului de gestiune a dosarelor ECRIS constituie o mare provocare pentru sistemul judiciar român, pentru utilizatorii acestuia (amintim că ponderea acestora o deţin grefierii) acesta fiind un aspect pozitiv pe calea  înfăptuirii procesului de reformă.

            Sistemul, astfel cum este perceput de către personalul auxiliar, este unul în plin proces de transformare şi trebuie menţionate şi aspectele pozitive. Pe lângă informatizarea instanţelor, care este poate una dintre cele mai spectaculoase înnoiri, există şi altele ce trebuie amintite – adoptarea unui Statut al personalului auxiliar, o reglementare absolut nouă, necesară şi, evident, perfectibilă, adoptarea unui nou Regulament de Ordine interioară a instanţelor si parchetelor, care se impune a fi actualizat ori de câte intervin modificări în  modul de  desfăşurare a activităţii instanţelor.

           

            Consultare în sistem

            Şi dacă tot  s-a adus în discuţie modificarea, adaptarea  normelor si regulamentelor, poate că forurile competente – Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii –  ar trebui să-i consulte pe toţi cei implicaţi în sistem, astfel ca noua reglementare să poată fi aplicată în cel mai scurt timp de la adoptare,  fără a fi necesară elaborarea unor norme de aplicare, precizări, lămuriri etc. Consultarea presupune comunicare, şi trebuie remarcat că la acest punct sistemul, în general, este deficitar. De altfel, e imposibil să comunici în condiţiile în care personalul auxiliar nu cunoaşte cui este direct subordonat (Consiliului Superior al Magistraturii – din punct de vedere profesional şi Ministerului Justiţiei – din punct de vedere administrativ). Astfel problemele sunt analizate de cele două foruri şi de cele mai multe ori soluţiile prezentate sunt contrare,  rezultatul  fiind deloc îmbucurător.

 

            Reforma sistemului  presupune o analiză a „scării de valori” a fiecăruia,  magistrat, grefier sau altă categorie de personal auxiliar, recunoaşterea meritelor sau  sancţionarea nereuşitelor, respect reciproc  şi,  în principal, respect faţă de cetăţeanul care se adresează justiţiei. Este foarte importantă  recâştigarea încrederii în sistem, dar aceasta va fi posibilă abia după normalizarea raporturilor dintre magistraţi şi personalul auxiliar, atunci când noţiunea de „echipă” va fi funcţională.

                       

                       

           

 

B. POLIŢIA JUDICIARĂ

 

Prezenta secţiune a raportului trebuie privită, din perspectiva acestei importante componente a sistemului juridic, prin prisma aderării României la Uniunea Europeană, a reformei sistemului judiciar si administrativ din ţara noastră, dar şi a nevoii de implementare a unor măsuri eficiente de funcţionare şi dezvoltare a aparatului poliţienesc, a nevoii de transparenţă a actului decizional, aspecte care trebuie sa se regăsească în reforma acestei instituţii, nu numai prin reorganizarea cadrului legal, dar şi prin respectarea celui existent, în sensul aplicării efective si imediate.

 Constatările şi recomandările pe care le facem sunt următoarele:

 

1. Continuarea reformei administrative interne prin eliberarea personalului provenit din Şcolile de Poliţie dinaintea anului 1990 implicat în acţiuni de securitate, reducerea posturilor de conducere, prin aplicarea unui sistem elitist si corect în recompensarea personalului şi prin numirea in funcţiile de conducere a funcţionarilor tineri, pregătiţi, cu mentalitate deschisa, după verificarea cunoştinţelor profesionale pe baza unor programe clare, competitive si eficiente.

 

2. Respectarea efectivă a prevederilor privind subordonarea din punct de vedere funcţional a poliţiştilor exclusiv faţă de procuror.

               Organele de cercetare penală au obligaţia să se conformeze organelor ierarhice din Ministerul Administraţiei şi Internelor doar sub aspect strict administrativ, art. 219 alin.1 C.pr.pen. precizând: procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Pe linia subordonării organelor de cercetare penală faţă de procuror, care este o subordonare funcţională (profesională), acestea au obligaţia să execute dispoziţiile procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale, sub acest aspect organul ierarhic superior din Ministerul Administraţiei şi Internelor neavând posibilitatea să anuleze dispoziţiile procurorului.

               Deşi cadrul legal este foarte clar, aplicarea acestor prevederi în practică este impiedicată de unele aspecte cum ar fi acordarea calificativelor personalului în vederea avansării exclusiv de către superiorii pe linie administrativă, repartizarea dosarelor de către aceştia sau trecerea dosarului la un alt lucrător, fără intervenţia procurorului.

               Poate chiar pregatirea profesionala a lucrătorilor de poliţie judiciară ar trebui supravegheată de procuror.

 

3. Măsuri efective de instruire a personalului cu privire la respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

3.1.     În majoritatea cauzelor finalizate in faţa Curţii pe cale amiabilă, Guvernul s-a angajat să ia măsurile necesare în vederea informării forţelor de ordine. Cu titlu de exemplu, cauza Notar c. România, publicată în M.Of., Partea I, nr. 1105/26.11.2004.

3.2.     În acest sens, în ceea ce priveşte formarea iniţială a poliţiştilor în cadrul Academiei de Poliţie sau a şcolilor de agenţi, propunem introducerea în programa de învăţământ a acestei materii în vederea asigurării unei bune receptări a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu preponderenţă a cauzelor în care au fost implicaţi poliţişti şi a celor care privesc afaceri judiciare penale.

3.3.     Introducerea în programa de concurs pentru încadrarea directă de personal a jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

3.4.     În ceea ce priveşte formarea personalului activ, propunem introducerea de astfel de cursuri prin intermediul Centrului de Studii Postuniversitare al Ministerului, precum şi ca disciplină de concurs în cadrul concursurilor de ocupare a funcţiilor de conducere

3.5.     În acelaşi sens, în funcţie de fondurile existente, se pot edita broşuri care să se adreseze atât personalului, cât şi justiţiabililor şi care să conţină nu doar textul Convenţiei, ci şi jurisprudenţa relevantă şi garanţiile procedurale rezultate din Convenţie pe care forţele de ordine trebuie să le asigure.

 

4. Asigurarea transparenţei instituţiei şi a activităţii prin renunţarea la dispoziţiile legale care prevăd caracterul secret al unor acte administrative interne care în fapt fac parte din activitatea oricărei instituţii publice.

4.1.  Pentru a asigura respectarea principiului accesibilităţii legii, actele administrative cu caracter normativ trebuie publicate în Monitorul Oficial al României, cu respectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M.Of. nr. 777/25.08.2004 (în vederea intrării lor în vigoare actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, partea I), dar şi a jurisprudenţei Cuţtii Europene a Drepturilor Omului (Hotarârea dată în cauza Rotaru împotriva României, publicată in M.Of. nr. 19/11.01.2001, Hotarârea dată în cauza Petra împotriva României, publicată in M.Of. al României, nr. 637/27.12.1999, Hotarârea Amann împotriva Elveţiei, nr. 27.798/95).

4.2.  Pentru a exemplifica o situaţie de neconceput din punct de vedere juridic, invocăm Ordine comune dintre Ministerul Public şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, chiar nepublicate, cu caracter intern, prin care se derogă de la prevederile Codului de procedura penală, respectiv art. 258 conform căruia în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare prezentarea materialului de urmrire penală se face de către organul de cercetare penală pentru a considera cercetarea penală terminată. Conform unui astfel de Ordin, prezentarea materialului de urmărire penală se face numai de către procuror, înainte sau după primirea dosarului cu referatul de terminare a urmăririi penale, acest din urmă caz fiind evident contrar dispozitiilor Codului de procedură penală.

4.3.  În acelaşi sens, organele de poliţie deţin arhive, dosare cu date de identificare judiciară şi arhive cu activităţi informative (mapa suspectului) privind descoperirea făptuitorilor, ce conţin şi fotografii ale persoanelor suspectate de săvârşirea unor infracţiuni sau date legate de viaţa privată a acestora Acest fapt poate constitui o ingerinţă în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, putându-se constata o încălcare a acestuia în cazul în care aceste arhive ar fi folosite în cadrul anchetelor în afara unui cadru legal. De aceea, credem că se impune declasificarea actelor cu caracter normativ ce fixeaza procedurile de obţinere şi stocare a datelor, şi existenţa unor reglementări suficiente care să corespundă exigenţelor art.8.

 

5. Interzicerea sau limitarea cazurilor de luare a măsurii preventive a reţinerii de către poliţişti fără studii superioare.

Această măsură este necesară pentru a se asigura o protecţie a drepturilor persoanelor urmărite penal şi se bazează pe faptul că fundamentul de cunoştinţe juridice al unui poliţist fără studii superioare nu poate fi la acelaşi nivel cu cel al unui poliţist cu studii superioare de drept, iar măsurile privative de libertate constituie una dintre cele mai grave ingerinţe în drepturile fundamentale ale omului, respectiv dreptul la libertate, fiind permisă cu titlu de excepţie, numai în cazurile expres stabilite de lege, aprecierea acestor situaţii impunându-se din punctul nostru de vedere a fi făcută de un funcţionar cu pregatirea juridică necesară.

Reţinerea administrativă conform art. 31 din Legea nr. 218/2002 nu este vizată de această propunere.

 

6. Respectarea prezumţiei de nevinovăţie a persoanelor cercetate şi a dreptului la propria imagine

În acest sens se vor avea în vedere modurile de comunicare către mass-media a informaţiilor legate de anchetele în desfăşurare.

Tendinţa de a demonstra public succesele unei operaţiuni sau investigaţii nu justifică incălcarea dreptului la imagine al unei persoane, dreptul la viaţa privată sau la un proces echitabil. Facem aici referire expresă la înregistrările audio-video efectuate cu ocazia constatării anumitor fapte de natură penală, cu ocazia percheziţiilor sau a reconstituirilor, înregistrări care sunt transmise posturilor de televiziune spre difuzare către public, fără respectarea dreptului la propria imagine şi la viaţa privată ale persoanelor în cauză, prin ascunderea identităţii şi a chipului acestora, în cazul în care nu există un acord expres din partea acestora.

 

7. Efectuarea cercetarii asupra politistilor cu privire la anumite fapte de natură penală ar trebui să se facă exclusiv de către procuror sau de către organe centrale ale poliţiei şi nu de către anumiţi ofiţeri din aceeaşi unitate din care poliţistul cercetat face parte.  Aceasta măsură are în vedere garantarea unei anchete oficiale, aprofundate şi efective.

 

8. Respectarea termenelor legale de indeplinire a actelor de urmarire penala şi a oricăror acte administrative

Cu privire la acest aspect precizam ca art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul oricarei persoane la judecarea in mod echitabil si intr-un termen rezonabil a cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala, care va hotari asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Ratiunea este de a asigura oricarei persoane posibilitatea de a obtine intr-un termen rezonabil o decizie definitiva cu privire la temeinicia si legalitatea acuzatiei ce i se aduce, pentru a nu ramâne multa vreme, nejustificat, sub o astfel de acuzatie.

 

9. Formarea continuă

Desi se pare ca exista ordine interne cu privire la efectuarea periodica a unor seminarii de pregatire, specializare, in practica acestea nu exista sau sunt doar motiv de revedere a unor fosti colegi. Se impun si verificari periodice asupra pregatirii.

 

 

 

 

C. EXECUTORII JUDECĂTOREŞTI

 

– aspecte care pot influenta celeritatea actului de executare silita –

 

Executarea silită este cea de-a doua fază a procesului civil şi are ca scop realizarea definitivă şi practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu.

Strategia de reformă a sistemului judiciar aprobată prin H.G. nr. 232/2005, presupune asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, executarea silită fiind un mijloc de garantare a accesului efectiv la justiţie dar şi o necesitate în vederea recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti la nivelul Uniunii Europene.

În acest context, trebuie remarcat faptul că România a suferit mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea hotărârilor judecătoreşti.

            Disfuncţionalităţile înregistrate în activitatea de executare silită, aspect reţinut şi de Comisia Europeană în raportul de monitorizare a  progreselor României în vederea aderării la UE, publicat la 25.10.2005, a impus şi impune în continuare luarea unor măsuri practice pentru simplificarea şi perfecţionarea reglementărilor procedurale în materia executării silite, menite de a afirma în mod practic principiul celerităţii.

            Un prim pas in acest sens s-a realizat prin O.U.G. Nr. 190/2005 pentru realizarea unor masuri necesare în procesul de integrare europeană, prin care s-a modificat şi completat L. nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, una dintre cele mai importante modificări fiind aceea potrivit căreia executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului. Ulterior, pe baza acestor modificări, s-a impus şi modificarea Regulamentului de punere în aplicare a L. nr.188/2000, realizată prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 658/17.02.2006.

            În paralel, tot pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ în  care se desfăşoară activitatea de executare silită,  s-a înaintat parlamentului proiectul de modificare a Codului de procedură civilă, Cartea a V-a  intitulat „despre executarea silită”.

            Având ca punct de plecare evaluările făcute asupra modului de aplicare a cadrului normativ existent în această materie, precum şi observaţiile şi propunerile practicienilor, sunt necesare în continuare şi alte modificări legislative, mai ales, în  vederea corelării cu alte dispoziţii legale.

            Aspectele negative ce pot influenţa celeritatea acutului de executare pot fi grupate în mai multe categorii. Astfel:

 

1. În relaţia executor judecătoresc- instanţa de judecată

 

         Majoritatea problemelor se ivesc în legătură cu încuviinţarea executării silite, toate acestea urmând a fi rezolvate odată cu modificarea Codului de procedură civilă, prin care se elimină această formalitate a încuviinţării pe cale judecătorească a pornirii executării silite. În practică se constată:

–         Încuviinţarea executării silite durează foarte mult, uneori, la unele instanţe, până la 2-3 luni.

–         Pe perioada vacanţei judecătoreşti încuviinţările de executare silită se dau numai în cazuri urgente.

–         În cadrul unor instanţe nu se încuviinţează executarea silită a titlului, ci modalitatea de executare (mobiliară, imobiliară, poprire, etc.). În acest fel, se crează dosare de executare noi pentru fiecare formă de executare solicitată a fi încuviinţată, ceea ce presupune o nouă cerere şi taxa de timbru.

–         Încheierile de încuviinţare a executării silite sunt comunicate debitorilor, aceştia având timpul necesar de a-şi înstrăina patrimoniul.

–         Încheierea de încuviinţare a executării silite se dă cu calea de atac a apelului, deşi dispoziţiile Codului de procedură civilă prevăd doar calea de atac a recursului.

Alte probleme vizează contestaţia la executare. Astfel:

–         Se acordă cu foarte mare uşurinţă suspendări ale executării silite la cererea debitorilor, fără o minimă cercetare a fondului contestaţiei.   În condiţiile art. 403 alin. 3 Cod procedură Civilă, simpla achitare a cauţiunii  constituie, uneori, singura condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca judecătorul să dispunaă suspendarea executării.

–         Termenele de judecată care se acordă sunt mari, o contestaţie la executare ajungând să fie soluţionată definitiv, chiar şi după 2 ani, deşi art. 402 alin. 1 Cod  procedură  civilă prevede că judecarea se va face de urgenţă şi cu precădere.

–         Unele instanţe introduc în cauză şi citează şi biroul executorului judecătoresc, deşi acesta nu este parte în procedura soluţionării contestaţiei la executare.

–         Se solicită executorilor judecătoreşti comunicarea dosarului de executare în original, uneori chiar telefonic, chiar în ziua în care este fixat termen pentru executare. De asemenea, dosarul execuţional este acvirat în dosarul instanţei până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, situaţie în care se ajunge la o suspendare  sine die a executării. Toate aceste inconveniente vor fi  surmontate prin noile modificări ale Codului de procedură civilă, organul de executare fiind obligat să transmită instanţei doar copii certificate de pe actele dosarului.

–         Instanţele de judecată anulează actele de executare fără a se arăta care act de executare sau ce anume se anulează. În acest fel s-a ajuns că s-a anulat chiar şi cererea de executare silită sau încheierea de încuviinţare a executării.

 

2. In relaţia cu instituţiile bancare

 

–         Contrar dispoziţiilor art. 373² alin. 3 Cod procedură civilă, băncile, terţi popriţi, nu comunică informaţiile solicitate de executorii judecătoreşti pe motiv de confidenţialitate.

–         Înfiinţarea popririi nu are loc la ora când se primeşte adresa de poprire sau, în unele situaţii, sunt anunţaţi debitorii, iar după golirea conturilor, se înfiinţează şi poprirea.

–         Nu se comunică înfiinţarea popririi asupra contului debitorului.

 

3. In relaţia cu oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară

 

–         Înscrierea somaţiei imobiliare prevăzută de art. 497 Cod procedură civilă se face cu întârziere, chiar şi după 2 luni şi se refuză înregistrarea acesteia dacă a fost trimisă prin poştă sau nu s-au indicat numerele cadastrale sau de carte funciară.

–         Se răspunde cu întârziere relaţiilor solicitate de executori cu privire la starea juridică a imobilului sau se comunică date ambigue( în condiţiile în care imobilul urmează a fi vândut la licitaţie).

 Înscrierea somaţiei imobiliare constituie o operaţiune care trebuie să se desfăşoare de urgenţă, întrucât implică consecinţe juridice importante ( înstrăinarea imobilului după înscrierea somaţiei nu este opozabilă executării).

      Pentru îmbunătăţirea colaborării, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a propus Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti încheierea unui  protocol menit a rezolva astfel de situaţii.

 

4. În relaţia cu autorităţile publice

 

         Eliminarea prevederilor care împiedică realizarea creanţelor persoanelor fizice şi juridice împotriva statului şi a instituţiilor publice, respectiv abrogarea OG.nr.22/2002, se impune cu necesitate întrucât , pe de o parte, constituie o discriminare nejustificată, iar, pe de altă parte, constituie chiar unul din obiectivele Strategiei de reformă a sistemului judiciar.

 

5. In relaţia cu organele de poliţie

 

–         Deşi dispoziţiile art. 373²  alin. 2 Cod procedură civilă sunt imperative, organele de poliţie condiţionează prezenţa lor la executare silită de prezentarea unui proces verbal de opoziţie a debitorului, sau  se condiţionează acordarea asistenţei de motivare scrisă şi de documente justificative.

–         Nu se răspund solicitărilor executorilor judecătoreşti în sensul de a se identifica bunuri ale debitorului constând în autovehicule şi de a le opri în trafic dacă asupra lor este instituit sechestru.

–         Direcţia de Evidenţă Informatizată a Persoanelor comunică cu întârziere relaţiile solicitate, în vederea depistării domiciliului sau reşedinţei debitorului sau în ceea ce priveşte evidenţa şi comunicarea datelor cu privire la debitorii plecaţi în străinătate.

 

Colaborarea executorilor judecătoreşti cu organele jandarmeriei este bună, aceştia răspunzând prompt solicitărilor acestora. Totuşi, se pune problema folosirii acestor forţe militare în procesele civile. De asemenea, s-a constatat că organele de poliţie din oraşe acordă concursul lor la executare silită cu o mai mare receptivitate decât cei din zona rurală, unde, datorită colectivităţilor restrânse, colaborarea este mai dificilă.

 

      Acestea reprezentând doar o parte din problematica care afectează, într-un fel sau altul, celeritatea în procedura de executare silită, rămâne ca o legislaţie adecvată, aplicarea dispoziţiilor legale cu stricteţe de către executorii judecătoreşti şi găsirea celor mai adecvate metode de colaborare cu celelalte organe chemate să-şi dea concursul în această ultimă fază a procesului civil, să îmbunătăţească în următoarea perioadă calitatea actului de executare.

 

 

 

 

D. Experţii judiciari

 

Expertizele reprezinta un mijloc de probă deosebit de eficient datorită caracterului său ştinţific, caracter care trebuie să se regăsească în expertiza efectuată de specialişti bine pregătiţi şi în concluzii ştiinţifice trase în urma cercetărilor efectuate de către aceştia, şi care la rândul lor pot avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiilor pronunţate de către instanţele de judecată sau de către organele de urmărire penală.

În România, conform legislaţiei în vigoare şi literaturii de specialitate se disting patru categorii de expertize judiciare:

–         expertizele contabile[1],

–         expertizele medico-legale[2],

–         expertizele criminalistice[3]^,[4],[5],

–         expertizele tehnice judiciare[6].

     Potrivit Codului de procedură civilă se acordă instanţei de judecată facultatea de a dispune efectuarea unei expertize în situaţiile în care, pentru lămurirea unor imprejurări de fapt, consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti.

 

1. Expertiza tehnică

Deşi prin lege este reglementat Biroul central pentru expertize tehnice judiciare în subordinea Ministerului Justiţiei, birou care are ca atribuţii coordonarea, îndrumarea şi controlul administrativ asupra activităţii de expertiză, implicarea acestuia funcţionează la un nivel minim, mulţumindu-se cu înregistrarea experţilor şi întocmirea unui tabel nominal al acestora.

După noi, activitatea Biroului Central trebuie să se manifeste mai mult în ceea ce priveşte calitatea expertizelor efectuate în cauzele supuse spre soluţionare instanţelor de judecată sau organelor de urmărire penală. Astfel, depunerea expertizelor tehnice şi contabile la Birorurile Locale de expertize  (care funcţionează pe lângă fiecare tribunal), pentru avizarea acestora, ar presupune verificarea expertizelor întocmite din punct de vedere legal şi din punct de vedere al calităţii acestora. Pentru că o avizare formală, şi  o înregistrare statistică a expertizelor şi a onorariilor primite pentru acestea, nu justifică cu nimic necesitatea unui aviz şi nici calitatea de material probator principal în soluţionarea unor cauze de către instanţe sau de către organele de urmărire penală. În nici un raport de expertiză nu credem că s-a depus din partea vreunui Birou Local de expertize un aviz în adevăratul sens al cuvântului, care să cuprindă aprecieri asupra legalităţii acestuia sau a calităţii, ceea ce face ca de cele mai multe ori calitatea slabă a unor expertize să se reflecte cu tărie în soluţiile instanţelor de judecată sau ale organelor de urmărire penală.

Credem  de asemenea că Biroul Central de expertize ar trebui să organizeze testări ale nivelului de cunoştinţe al experţilor tehnici şi contabili, având în vedere tocmai calitatea acestora de specialişti, care presupune cu necesitate o pregătire continuă în domeniul în care sunt specializaţi.

Şi în ceea ce priveşte conţinutul expertizei prevăzut în mod expres de către art. 21 din O.G. nr.2/2000 considerăm că există posibilitatea îmbunătăţirii cadrului legislativ. Astfel, din legea care prevede partea introductivă, desfăşurarea expertizei şi concluziile, credem că lipseşte partea cea mai importantă, şi anume expertiza propriu-zisă, care reprezintă însăşi conţinutul principal al acesteia şi care trebuie să prevadă concluziile ştiinţifice pe care le trage expertul, analizarea şi demonstrarea acestora, şi numai după acest conţinut se pot trage şi concluziile. Din păcate, în practică multe expertize sunt lipsite de acest conţinut, care, aşa cum am arătat, nici măcar nu este amintit în legea de reglementare a expertizelor.

Şi nu în ultimul rând, credem că trebuie atrasă atenţia asupra faptului că depunerea unui raport, care reprezintă un înscris nu constituie neapărat şi efectuarea expertizei solicitate de către instanţe sau de organele de urmărire penală. 

 

2. Expertiza criminalistică

Cu privire la expertizele criminalistice, conform art.1(1) din Legea nr. 488 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 75/2000 privind autorizarea expertilor criminalisti: “(1) Expertizele criminalistice se efectuează de experţi oficiali în institutele şi laboratoarele de expertiză criminalistică, infiinţate potrivit dispoziţiilor legale.” Astfel, în România expertizele criminalistice reprezintă un monopol de stat şi se efectuează instituţionalizat, de către experţi oficiali angajaţi ai statului, în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice din subordinea Ministerului Justiţiei³, al Institutului de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române⁴ şi în cadrul Institutului pentru Tehnologii Avansate din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

În anul 2005 au apărut o serie de modificări în legislaţia din România. Astfel, în materie penală, conform art.IX-2 şi X-2 din Titlul XVI al Legii nr. 247/2005 doar DNA şi DIICOT pot apela la experţi privaţi din ţară sau străinătate, nu şi judecătorii sau părţile : „(4) Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscţi, potrivit legii.” În materie civilă, conform art.I-10(5) din Titlul II al Legii nr. 247/2005: „(2¹) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovada scrisa, declaratii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum si orice acte care, coroborate, întemeiaza prezumtia existentei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluarii abuzive.” În fine, conform art.4(5), Titlul XIII din Legea 247/2005: „(5) Expertizele extrajudiciare prezentate de către părţi în cadrul proceselor funciare au aceeaşi valoare probantă ca şi expertizele ordonate de către instanţa de judecată, cu condiţia ca acestea să fie efectuate de către experţi autorizaţi de către Ministerul Justiţiei”.

Prevederile legislative de mai sus sunt contradictorii şi se remarcă încălcarea principiului egalităţii armelor.

Mai mult decât atât, conform prevederilor de la pct 242901 din Clasificarea Ocupaţiilor Profesionale din România, doar juriştii pot fi experţi criminalişti. Această prevedere nu corespunde realităţilor ştiinţifice. Există două categorii de expertize criminalistice:

–         expertizele criminalistice clasice, ce pot fi efectuate atât de jurişti cât şi de absolvenţi ai altor facultăţi: grafică, balistică, dactiloscopică, traseologică

–         expertizele criminalistice în care expertului îi sunt necesare studii superioare de specialitate: (fizico-)chimice, accidente rutiere, înregistrări audio, fotografii şi înregistrări video, tehnnică de calcul, mijloace de telecomunicaţii, ADN, droguri etc. Studiile de drept nu sunt suficiente şi nu sunt adecvate pentru a doua categorie de expertize în care sunt imperios necesare cunoştinţe aprofundate din diferite specialităţi tehnice.

Sistemul actual instituţionalizat de efectuare a expertizelor criminalistice în România este de sorginte sovietică implementat de regimul comunist în anul 1956 prin desfiinţarea Corpului Experţilor de pe lângă Tribunale şi înfiinţarea Laboratorului de Experize din Ministerul Public, transferat în 1958 în cadrul Ministerului Justiţiei. Motivele represive ce au stat la baza acestei decizii sunt lesne de înţeles. Conform teoriei sovietice de la acea vreme doar un absolvent de Drept care a studiat Criminalistica poate fi expert criminalist. Ar fi însemnat că toţi procurorii, judecătorii şi avocaţii din România sunt experţi doarece au audiat cursul de Criminalistică şi nu mai este nevoie de Institute de specialitate. La 16 ani după Revoluţie, organizarea instituţionalizată a expertizelor criminalistice e aceeaşi.

În anii ’70 a fost înfiinţat Institutul de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române ce are de asemenea ca obiect de activitate şi efectuarea de expertize criminalistice. În alte ţări (exemplu Germania, Olanda, Italia) există doar un singur Institut de specialitate la stat, restul expertizelor efectuându-se în sectorul privat. A menţine în funcţiune două sau trei (dacă luăm în considerare şi Institutul din subordinea SRI) institute ale statului (care nici măcar nu rezultă explicit din lege că se concurează) reprezintă un efort financiar considerabil pe care alte ţări nu şi-l permit dar iată că România şi-l permite[7].

Cu privire la prevederile Legii nr. 488 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea OG nr 75/2000 privind autorizarea expertilor criminalişti, se remarcă paradoxul că experţii autorizaţi nu efectuează, ci doar participă la efectuarea expertizelor criminalistice de către experţi oficiali, prin observaţii cu privire la obiectul expertizei şi la raport, care trebuie adresate organului judiciar. Pentru a face astfel de observaţii este necesar să fi mai competent decât cel care a efectuat expertiza, respectiv mai competent decât expertul oficial. În nicio ţară UE nu există astfel de limitări impuse expertului privat. Mai mult decât atât, în UE există o concurenţă reală generatoare de progres între experţii privaţi şi cei de stat, şi în unele ţări este recunoscut faptul că doar expertul privat poate fi cu adevărat terţă-parte, nu expertul oficial (de stat) sau specialistul angajat la Ministerul de Interne, la Ministerul Justiţiei sau la SRI.

În România, încă mai există persoane care susţin ideea comunistă că expertul criminalist oficial poate să facă orice fel de expertiză criminalistică. Acest aspect nu se regăseşte în nicio ţară membră UE, nu are acoperire din punct de vedere ştiinţific şi este în contradicţie cu:

–         realităţile ştiinţifice, pratica şi legislaţia internaţională, codurile de practică profesională ale asociaţiilor internaţionale de profil ale experţilor în diferite specialităţi ş.a.,

–         prevederile art. 6 şi 7 ale Capitolului „Competenţe”  din Codul de Conduită ENFSI la care institutele din MJ şi MAI sunt membre,

–         art.4 din OG 75/2000 în care candidatului la examenul de expert autorizat (privat) i se cer studii superioare de specialitate şi experienţă de 4 ani, în timp ce expertului oficial (angajat al statului) nu i se cer studii superioare de specialitate.

În România, s-a ajuns ca expertizele criminalistice de accidente rutiere să fie efectuate de  persoane care sunt la bază chimişti (!!!), expertize (fizico-)chimice să fie efectuate de ingineri mecanici şi expertizele balistice să fie efectuate de jurişti. De asemenea s-a ajuns ca şi expertiza tehnică a accidentelor rutiere, şi expertiza criminalistică a accidentelor rutiere să soluţioneze aceleaşi probleme, dar modalităţile de a deveni expert tehnic sunt diferite de cele ale experţilor criminalişti. Totodată nu se poate stabili diferenţa dintre expertiza tehnică chimică şi expertiza criminalistică chimică, respectiv dintre expertizele tehnice şi cele criminalistice din diferite domenii.

Aceste aspecte nu-şi găsesc corespondent în UE şi se impune ca în România să fie implementate de urgenţă o serie de măsuri pentru modificarea legislaţiei în vigoare, profesionalizarea activităţii de expertiză criminalistică şi liberalizarea acesteia, urmând ca fiecare expert să poată opta (ca şi în UE) pentru a-şi desfăşura activitatea într-un Institut de specialitate sau în sectorul privat.

 

3. Expertiza contabilă

In ceea ce priveste activitatea de expertiză contabilă, aceasta este reglementată de Ordonanta nr. 65/1994 privind dobândirea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat.

Astfel, conform legislatiei in vigoare, profesia de expert contabil se exercită exclusiv de către persoane fizice şi juridice care au această calitate, în condiţiile stabilite de Ordonanţa 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi lege cu modificarile aduse prin OG nr.89/1998 si Lg.186/1999 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi (CECCAR). Recent, presa a dezvăluit grave nereguli care se petrec la nivelul acestei instituţii : în taboul de experţi contabili şi contabili autorizaţi ar figura persoane care în realitate sunt incompatibile în a exercita această activitate, întrucât desfăşoară desfăşoară orice activitate salarizată în afara Corpului sau activitate comercială, alta decât ceade cadru didactic din învăţămantul de profil[8]. Or, exercitarea oricărei atribuţii specifice calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat de către persoane neautorizate sau care se află într-o situaţie de incompatibilitate constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale”, valabilitatea expertizelor judiciare efectuate de către aceste persoane fiind pusă sub semnul întrebării.

 În prezent asistăm la un proces de fărâmiţare a profesiei contabile prin desprinderea din sfera sa de activitate a unei serii de activităţi precum: auditul, evaluarea, consultanţa fiscală,  fenomene negative cu implicaţii în organizarea şi desfăşurarea expertizei contabile judiciare, situaţie ce impune reanalizarea actelor normative în vigoare. Toate aceste  specialităţi nou create impun cu necesitate modificarea legislaţiei privind efectuarea expertizelor. Dacă anterior, până la apariţia OG 2/2000, expertul contabil judiciar analiza atât probleme de evidenţă contabilă, audit, evaluare şi consultanţă fiscală, considerăm că în prezent aceste aspecte au căpătat autonomie profesională prin crearea cadrului legislativ şi organisme profesionale distincte, organisme cu atribuţii unice în aceste domenii, astfel : auditul financiar este reglementat de OG 75/1999 ; consultanţa fiscală este reglementată de O.G. 71/2001, aprobata prin Legea 198/2002 ; evaluarea administrativă- are la bază reglementări impuse prin diverse acte normative, de exemplu Codul Fiscal Lg 571/2003 .

 Crearea tuturor acestor organisme este un lucru pozitiv atâta timp cât sunt autonome şi independente, eliminându-se incompatibilităţile şi conflictele de interese care pot apărea în exercitarea profesiei. Prin crearea acestora, însă, au apărut noi specialităţi pe care un expert contabil nu le mai poate acoperi, fiind necesară o intervenţie legislativă prin care să se prevadă posibilitatea efectuării de expertize de către respectivii specialişti în domeniu.

 

 

 

 

E. TRADUCĂTORII AUTORIZAŢI

 

Actualul sistem de autorizare a creat situaţii paradoxale. Legislaţia actuală[9] permite unui posesor de diplomă de licenţă sau echivalentă, din care rezultă specializarea în limba străină pentru a fi autorizat ca traducător şi interpret de către Ministerul Justiţiei, fără însă a mai fi testate cunoştinţele juridice. Autorizaţia este valabilă pe viaţă, iar pe parcurs nu se mai verifică dacă persoana mai are capacitatea de a traduce sau dacă nu este depăşit.

Astfel, în prezent nu se face diferenţa între traducător şi interpret şi nici între traducător juridic şi traducător general ca în alte ţări din Europa (Franţa, Anglia, Polonia).

Nu există o autoritate în cadrul Ministerului Justiţiei care să elaboreze un standard naţional de traduceri, de verificare şi actualizare periodică a cunoştinţelor traducătorilor. Limbajul traducerilor este în continuă schimbare, deci ar fi nevoie de un standard naţional în traduceri şi, de asemenea, de cursuri de perfecţionare pentru actualizarea acestui limbaj.