Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul societatii internationale.Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public în cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala.
Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor” .
Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public în relatiile internationale.
Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine în societatea internationala se reflecta în prevederile sale, dreptul international public fiind si un instrument al politicii internationale. În comunitatea internationala contemporana asistam la un fenomen de disociere, manifestat în tendinta de dezagregare a federatiilor de state, în centrul si estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind sa se reuneasca în cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internationale, o serie de consecinte:
- schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia vechilor „actori” (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale);
- aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a încheierii, în aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale;
- formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul relatiilor internationale;
- conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.
2. Caracteristici ale dreptului international public
În societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar în mod firesc între state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.
Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public:
a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat în mod liber si concretizat în tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa îsi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în functie de normele dreptului international public.
b) În societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.
c) În comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poata figura în calitate de parte în fata Curti Internationale de Justitie, este necesar consimtamântul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere în fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).
d) Normele dreptului international public nu prevad în mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza în principiu pe constrângere, desi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.
3. Sanctiunile în dreptul international public
Recurgerea la sanctiuni intervine în conditiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalca o norma imperativa (denumita de “jus cogens”), comitând, de exemplu, o crima internationala.
Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savârsit de un stat constituie un act ilicit si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale.
În cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice sanctiuni. În cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de încalcarea ordinii publice internationale.
O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, în numele societatii internationale si în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U, etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste în riposta militara, acte de retorsiune sau represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima, în baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea masura nu încalca prevederile unui tratat”
Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar” . Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinând cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati în acest mod, poate replica prin exproprierea în conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a încalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.
b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, în cazul încalcarii unor norme de drept international public.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea pacii si securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).
Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: întreruperea relatiilor economice si a comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constata ca o anumita situatie internationala reprezinta: o amenintare împotriva pacii, o încalcare a pacii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare împotriva pacii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încalcare a pacii” (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentând amenintari împotriva pacii: împiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rodezia si Namibia), terorism ( în Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (în Ruanda).
Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste în: pierderea de catre state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizatiei, suspendarea temporara a dreptului de vot al statului în cadrul organizatiei, sau excluderea din organizatie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional – Comitetul de Ministri – poate dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a încalcat în mod grav principiul statutar al organizatiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii unor credite.
4. Acordul de vointa al statelor – fundamentul dreptului international
Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci când apar state noi în societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international public din partea acestora. Dreptul international în vigoare, în momentul aparitiei lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interactiune între state sunt reglementate de dreptul international. Exista totusi un „domeniu rezervat”, o zona în care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinând competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea nationala. În acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, în numele necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerata în dreptul international traditional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperarii internationale.
5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern
Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se întrepatrund, în sensul ca, în baza tratatelor internationale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a îndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, în legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii în relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei.
În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, în cazul unui conflict între normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. În acest sens, în literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.
a) Conform teoriei dualiste ( elaborata în doctrina germana si italiana, la sfârsitul sec.al XIX –lea si începutul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, având izvoare si destinatari diferiti. În consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situatie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca poate sa existe neconformitati între actele interne si cele internationale, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat.
b) Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt” si cuprinde doua variante:
- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international;
- monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.
Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, sustinând independenta si suveranitatea deplina a statelor, încearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivând deci, din dreptul intern al fiecarui stat.
Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinând ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmând ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat „stat mondial”, care atribuie competente statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultând din suveranitatea acestora.
În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat în totalitate. Nu exista însa o practica uniforma a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în functie de prevederile constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirma: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).