Identificarea reprezintă „problema centrală a investigaţiei crimi-nalistice”.
a. Individualitatea (irepetabilitatea);
b. Stabilitatea relativă:
După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:
• nemodificabile (desenele papilare);
• relativ modificabile (scrisul de mână);
• modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (de-ghizarea sau ştergerea urmelor).
c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflec-tate).
După natura lor, reflectările pot fi:
• Reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), care redau particu-larităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor.
• Reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere).
• Reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.).
• Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă.
Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vi-zual:
a. după imaginile fixate material (prin compararea urmelor desco-perite în cazul infracţiunii cu urme experimentale);
b. din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după sem-nalmente, declaraţii);
c. pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, cadavre şi persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere de artă, autovehicule etc.;
d. după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracţiuni).
1.3. Principiile identificării criminalistice
a. Principiul identităţii (identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul).
b. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte mijloc de identificare.
• Obiectul scop al identificării este un obiect material, aflat în le-gătură cauzală cu fapta ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii etc.)
• Obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectu-lui scop şi din modelele de comparaţie.
c. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identifica-re.
d. Principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzale.
1.4. Etapele identificării criminalistice
a. Stabilirea apartenenţei după gen
Se realizează pe calea examinării caracteristicilor generale care defi-nesc o anumită categorie de obiecte.
b. Identificarea individuală
Se realizează o îngustare a sferei obiectelor cu aceleaşi caracteristici până la individualizarea corectă.
Identificarea individuală reprezintă afirmarea identităţii (Lucian Io-nescu).
Identificarea generică şi identificarea individuală sunt părţi compo-nente ale procesului unic de identificare criminalistică.
c. Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe (modalitatea cea mai frecventă şi cea mai preferată).
2. Metodologia identificării criminalistice
2.1. Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă din selectare şi comparare.
Identificarea criminalistică are două faze:
a. Examinarea separată a urmelor şi a modelelor de comparaţie, stabilindu-se caracteristicile de gen şi individuale; sunt excluse cele cu par-ticularităţi deosebite.
b. Examinarea comparativă
Presupune stabilirea coincidenţei sau concordanţei ori a deosebiri-lor sau neconcordanţei dintre urmă şi modelele de comparaţie.
Examinarea se face prin următoarele metode:
• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii ultraviolete, fotografia de examinare etc.)
• metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] de comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)
• metoda îmbinării sau îmbucşării pentru obţinerea continuităţii li-niare (urme de tăiere, striaţii de pe gloanţe etc.)
• metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identităţii formale
• metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse.
2.2. Reguli pentru obţinerea modelelor de comparaţie
a. să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin;
b. la obţinerea modelelor de comparaţie să se ţină cont de condiţiile în care s-a format urma la locul faptei;
c. urma şi modelele tip de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator;
d. în momentul examinării să fie folosite modele similare, având aceeaşi provenienţă.
Concluziile pot fi:
a. Categorice, concretizate într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc.
Concluzia expertului nu are valoare absolută. Veridicitatea urmează să fie stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe admi-nistrate în cauză.
b. Concluzii de probabilitate
Probabilitatea se exprimă printr-o funcţie de frecvenţă (Lucian Ionescu), de tipul: 0 < P(A) < 1, în care 0 = imposibil (probabilitate 0); 1 = certitudine (probabilitate de 100%); P = probabilitatea; A = elementul întâmplător.
Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului (apreciere subiectivă), volumul datelor centralizate, de studii experimen-tale şi cercetări fundamentale (apreciere obiectivă).
Concluziile cu caracter de probabilitate sunt considerate de cei mai mulţi teoreticieni ca utile şi pertinente (Buus Alexandru), urmând a fi co-roborate cu celelalte probe.
c. Concluzii de imposibilitate, exprimate prin formula „Nu se poate stabili” (NSP), ca urmare a unor factori, de regulă, obiectivi (starea obiecte-lor examinate; insuficienţa materialelor de comparaţie; limitele cunoaşterii ori o dotare tehnică proastă), dar şi subiectivi (superficialitate, alegerea de-fectuoasă a unei metode, lipsa pregătirii etc.).
Este important de subliniat însă că NSP este o concluzie de probabi-litate, adică fapta incriminată nu se exclude. (Lucian Ionescu)
2.4. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză
a. Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor aspecte noi sau clarificarea unor afirmaţii (art. 124 C. pr. pen.). Poate fi efectuată de către acelaşi expert.
b. Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă din oficiu sau la ce-rerea unei părţi interesate, urmărindu-se verificarea primei expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experţi (art. 125 C. pr. pen.).
Prima expertiză se efectuează la laboratoarele interjudeţene (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara), iar noua expertiză la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiţie.
Legea nu limitează numărul de expertize. Organul judiciar trebuie să-şi formeze propria părere şi nu să opteze pentru concluziile majoritare. Lucian Institutul Naţional de Expertize Criminalistice efectuează şi prima expertiză în cazurile de mare complexitate pentru care laboratoarele interju-deţene nu au dotarea necesară. Are următoarea structură:
2.4.1. Sectorul „Identificării criminalistice”, cu secţiile:
a. Expertiza documentelor;
b. Expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică;
c. Expertiza fizico-chimică şi biologică.
2.4.2. Sectorul „Inginerie criminalistică”, cu secţiile:
a. Expertiza în accidentele de trafic şi de muncă;
b. Expertiza în incendii şi explozii;
c. Expertiza înregistrărilor audio-video şi foto.
2.5. Poliţia română este abilitată prin legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 să efectueze expertize criminalistice şi constatări tehnico-ştiinţifice prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditaţi.